Tomograful lui Sabin / Mater studiorum?

... A fost război, familia lui taică-tău a trebuit să se refugieze, lăsând totul în urmă, iar de atunci, viața lor nu a mai fost la fel, li s-a schimbat până și numele... Familia lui maică-ta și-a pierdut tatăl pe locomotiva lovită de o bombă, nevasta lui și cei 5 copii au fost îngropați în așa-zisul adăpost, ea a avut spatele rupt și a umblat toată viața cocoșată, i-au murit atunci 2 copii, unul din băieții care au supraviețuit, a avut gâtul tăiat și a scăpat ca prin minune, altul a rămas marcat de teamă toată viața iar maică-ta a avut ambii umeri fracturați...
După război lumea era prea fericită că e pace și că a scăpat cu viața, pentru a se plânge de nenumăratele greutăți, toate cele erau pe cupoane, era sărăcie, dar după ce veneau de la serviciu, aveau timp să meargă și să culeagă porumbul sau să facă curat în jurul blocului și să dea cu var copacii și bordurile, să iasă cu prietenii și copiii pe Dealul Florilor...
Anii au trecut, rănile s-au estompat, a început goana după căpătuială, lux și avere, timpul liber a devenit tot mai prețios, polarizarea socială s-a accentuat, oamenii au ajuns să se definească după suprafața caselor, marca mașinilor și gadget-urile din dotare.
În epoca „informației și a fițelor”, am ajuns să ne trimitem copiii în alte țări, nu ne mai interesează trecutul ci suntem robii prezentului, așa cum ni-l definește net-ul și mai ales „social media” prin like-uri și share-uri, nu mai contează ce credem noi ci doar ceea ce  ne spun alții... nu ne mai vorbim față în față ci pe mobil sau ne tastăm... Suntem atât de convinși că binele acesta în care ne bălăcim acum este etern, încât nu ne mai este teamă că îl vom pierde și trăim fiecare zi de parcă ar fi ultima, fără a ne mai păsa de ceea ce a fost sau de ceea ce ar putea fi, cu un egoism deșănțat și dezgustător, într-o suficiență care omoară din fașă orice șansă de progres, fără a mai citi vreo carte dar nedespărțiți de smartphone, într-un fel de hedonism bolnav, adeseori agresiv, dominat de egocentrism...
În felul ăsta, eu și alții asemenea mie, nu mai putem „vedea” limpede dincolo de un secol în viitor... nu că ne-ar păsa sau că i-ar păsa altcuiva, ci doar așa, de dra­gul exercițiului mental, încă una din numeroasele chestii pe cale de dispariție, dar care ne-ar putea răspunde la întrebări de genul: unde am greșit?, oare se mai poate face ceva, dacă nu e bine așa cum este acum? Culmea este că am primit chiar în urmă cu o oră, un  răspuns șocant la multe din întrebările mele. Mi s-a spus că atâta timp cât nu ne vom teme că riscăm să pierdem tot ceea ce avem, nu vom reîncepe să vorbim cu adevărat unii cu alții, nu vom reîncepe să lucrăm împreună... și un asemenea moment de cotitură ar putea fi un nou război care, ar rezolva multe, dacă nu toate problemele...
Chiar nu învățăm nimic? Vom ajunge ca după fiecare generație să dăm foc lumii pentru a realiza că nu poate exista progres fără continuitate? Dar oare îi pasă cuiva?