Tomograful lui Sabin / Luna

Eram copil când, în vacanţa de vară, la bunici am rămas într-o noapte de august până târziu, culcat pe spate în lanul de lucernă. Cerul nu era negru, ci albastru închis, spuzit de stele şi o lună imensă, ireală. În jur, doar greierii... Mi se părea că stăm invers, adică cerul jos şi eu deasupra lui, plutind în nemărginire. Timpul nu mai exista şi am simţit că acolo, undeva, mă aşteaptă lucruri extraordinare, de neimaginat.

Eram adolescent când, în stepa mongolă, într-o noapte mângâiată de un vânt răcoros, când din nou timpul s-a oprit, am văzut luna stăpânind cerul, reflectată în miliarde de cioburi de mică ce încrustau o stâncă imensă retezată parcă de sabia unui uriaş. Am avut acelaşi sentiment, că undeva mă aşteaptă ceva extraordinar şi că sunt parte a ceva măreţ. Eram student la început de facultate când, într-o iarnă, mergând la schi la Vlădeasa, am rătăcit drumul prin zăpada care ne ajungea până la şold şi am ajuns la cabana cu priciuri doar foarte târziu. Cu toate acestea, am ieşit în pădure la lumina unor făclii de ceară care făceau să scânteieze brazii complet îngheţaţi ce plăsmuiau umbre spectrale pe zăpada imaculată. Am văzut luna şi din nou timpul s-a oprit în loc, eram cu colegii mei şi eram sigur că mă aşteaptă ceva măreţ...

Eram student la jumătatea facultăţii, prima dată la verii mei moţi din Mărişel. Era 15 august pe vremea cealaltă, veniseră nişte militari care de dimineaţă i-au luat pe bărbaţi şi pe tineri într-un poligon improvizat la baza unui munte şi, până la prânz, am tras cu mitraliere, arme automate, arme cu lunetă...pentru a nu merge la biserică. Noaptea am urcat prin spatele casei pe vârful pleşuv al muntelui, în cer, printre stele şi am văzut din nou luna uriaşă...doar greierii şi respiraţiile noastre. Timpul s-a oprit şi parcă aşteptam să aflu un răspuns despre ceva misterios, ascuns, măreţ...

Eram în ultimul an de facultate, vara la Costineşti. Era după miezul nopţii, la marginea mării, era o linişte ireală, parcă nu se mai auzeau nici valurile. Eram câţiva prieteni, mergeam cu grija pentru a nu zgâria tăcerea, marea era cenuşie, ceaţa era cenuşie, iar în ea plutea luna enormă, fantomatică. Timpul nu mai conta şi mă gândeam ce surprize extraordinare îmi va oferi viaţa.

Marţi seara veneam de la concertul Euroart şi, aşteptând la semafor, am văzut deasupra mea luna, poate mai mică decât altădată, dar aceeaşi lună, cunoscută de atâţia ani şi privită de atâtea ori. Timpul s-a oprit pentru o clipă şi parcă m-am întors în mine, în amintirile şi visele mele... Viaţa e frumoasă.