Tomograful lui Sabin / Legăminte

Am fost fermecat vineri seara de vrăjitorii flautului de aur şi al pianului călător. Voiam să nu se termine, dar o parte din mine abia aştepta să ajungem la clipa aceea unde, în linişte şi intimitate, încep se deschidă sacii cu poveştile extraordinare ale unor oameni extraordinari, deşi atât de simpli şi normali în esenţă. Întotdeauna parcă ar veni Moşul cu darurile mult visate pe care le tot scoate fără a dezamăgi vreodată pe cineva. Sunt însă momente care nu pot fi povestite, ci trebuie trăite.

Mi-am adus aminte de cartea lui Don Miguel Ruiz: „Cele patru legăminte”, în care, plecând de la străvechea înţelepciune toltecă, autorul creionează un cod al conduitei, al libertăţii individuale, dar şi al vieţii şi al iubirii.

Mai întâi ar trebui să vorbim deschis, doar ceea ce gândim cu adevărat, deoarece cuvântul are o putere magică.

Să spunem întotdeauna adevărul, evitând minciunile şi bârfele şi defăimarea, să nu facem arme din cuvinte, ci să le umplem de bune intenţii şi etică. În al doilea rând, nu trebuie să luăm nimic în nume personal, trebuie să-i privim şi să-i acceptăm pe cei din jur exact aşa cum sunt, fără a interpreta şi distorsiona nimic, deoarece comportamentul fiecărui om este o reflectare a propriei realităţi, iar atunci vom fi imuni în faţa negativităţii altora.

În al treilea rând, trebuie să renunţăm la ideile preconcepute, folosindu-ne de comunicare, trebuie să avem curaj să întrebăm pentru a afla adevărul, iar adevărul va alunga presupunerile atât de nocive. În al patrulea rând, trebuie să facem întotdeauna TOT ceea ce ne stă în putere pentru a nu fi măcinaţi de întrebarea „cum ar fi fost dacă...”.

Este mult mai bine să te exprimi prin acţiune pentru orice lucru care contează, pentru a nu ajunge la clipe de autojudecare şi procese de conştiinţă.

Potenţialul nostru maxim nu este mereu la aceeaşi cotă, dar trebuie în orice situaţie să trăim plenar în realitatea noastră şi atunci vom avea toate şansele să o găsim pe zâna cea mică a fericirii.