Tomograful lui Sabin / Lăsaţi...

Am avut (a câta oară?) revelaţia modului perfid şi cu atât mai pervers al tâmpirii noastre care se petrece lin, aproape pe nesimţite, dar cu viteză tot mai mare. La serviciu, pe stradă, în „societate”, în concedii aici sau departe, în faţa tv-ului sau la cinema, nici nu mai sesizăm că „mediul/contextul” aduce tot mai mult a lături lipsite de consistenţă şi coerenţă: aceleaşi feţe, aceleaşi fese, aceleaşi peroraţii, aceeaşi nesimţire, acelaşi praf în ochi, aceleaşi subiecte, un epuizant déjà vu, tocit şi lustruit de atâta întors pe milioanele de feţe identice...

Mi-am amintit în aceste zile, după ce am văzut un film, de momentul în care am decis, în liceu, să citesc Divina Comedia a lui Dante Alighieri, în traducerea lui George Coşbuc.

Ţin minte cu claritate cât am fost de surprins de complexitatea construcţiei poveştii, mai mult decât de sonoritatea versurilor. Modul în care a ajuns Coşbuc să traducă poemul este, el în sine, o poveste, la fel ca şi numeroasele paliere de pe care, ulterior, a fost analizată şi interpretată opera vieţii lui Dante. Acesta şi-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a ataşat atributul de „divina”, pe care posteritatea l-a preluat  şi l-a consacrat, datorită faptului că lucrarea este atât o autobiografie morală cât şi o dramă a epocii, o lucrare de sinteză politică dar, în aceeaşi măsură, o epopee şi un poem alegoric. Dacă v-am trezit cât de cât curiozitatea, celor ce nu aţi citit deja opera, nu este niciodată prea târziu să încercaţi şi vă garantez că nu veţi regreta.

Veţi găsi ceva fascinant de actual şi, mai ales, profund uman. Călătoria este proiectată în trei mari cărţi: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Fiecare popas îi prilejuieşte poetului întâlniri semnificative cu umbrele unor personaltăţi ale antichităţii sau cu unii dintre contemporanii săi, iar istorisirile acestora, precum şi pedepsele pe care le ispăşesc, au rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrării. Lacomi, zgârciţi, risipitori, mânioşi, semeţi şi invidioşi, eretici, tâlhari, linguşitori şi trădători, violenţi şi agresivi, sinucigaşi, cămătari, hoţi, ipocriţi... toate tipologiile de care ne lovim şi noi la fiecare pas, specimene ale naturii umane dăruite cu liberul arbitru...

Întotdeauna însă, trebuie să revenim cu picioarele pe pământ: „Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte/căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,/asemeni roţii mă-mpingea-nainte/iubirea ce roteşte sori şi stele”... iar în final, din toate formele, nu rămâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplaţia...

Mă gândesc la complexitatea capodoperei în antiteză cu evul în care a fost concepută şi nu pot decât, plin de frustrare, să o compar cu „valorile” actuale, impostura şi prostul gust, cultura netului şi a talk-show-urilor...