Tomograful lui Sabin / La mijloc

Credința că tuturor ne este destinat să facem lucruri mărețe, a devenit o componentă a discursului cotidian, a culturii noastre deci, are principalele calități pentru a aspira la statutul de premiză în relaționare sau în reflectarea/poziționarea socială, instituțională și de oricare naiba or mai fi toate aceste făcături lipsite de substanța valorii reale. Toate celebritățile de mucava create de media, perorează despre destinul lor generator de strălucire, bogătanii tranziției, politicienii lipsiți de bun simț, vedetele gloatei dependentă de tv și mediile de socializare...

Este deci foarte ușor să ne contaminăm cu acest morb care ne ia mințile și ne face să avem convingerea că suntem extraordinari cu toții, scăpând din vedere faptul că, dacă o excepție devine regulă, prin definiție, își pierde statutul. Nimeni nu mai este comun, toți suntem excepționali, în toate cele, cu pretenția de a ni se recunoaște acest statut, așa că, uitând de meritocrație, la fel ca scroafele cățărate prin copaci, vrem tot mai mult. A fi obișnuit, comun, a devenit noul standard al ratării sociale sau chiar existențiale deoarece doar cei de succes și cei situați foarte jos pe această curbă a percepției valorice și care merită atenție deoarece trebuie ajutați, mai contează.
Cel mai dezastruos este să fii la mijloc, mediu/mediocru/ oarecare. Există opor­tuniști care, neputând să fie acolo, sus, fac eforturi să ajungă cât mai jos pentru a se putea victimiza, primind o nemeritată și găunoasă atenție.

Majorității oamenilor le este teamă să accepte mediocritatea, deoarece o văd ca pe o cale spre neant de pe care nu se mai poate scăpa, confundând-o cu nimicnicia, iar până la ideea că, în asemenea condiții, viața nu mai merită să fie trăită, este un singur pas, și acela foarte mic. Acei extrem de puțini oameni care sunt cu adevărat excepționali, nu au ajuns acolo fiind obsedați să devină excepționali ci, determinați să progreseze în pasiunea lor, fără a fi preocupați de  ceea ce se vorbește în jur, fără obsesia recunoașterii, cu mo­destie, măreția lor fiind încoronată de evidența faptului că au renunțat la ego-ul acela de la care se trag atâtea rele, per­cepția, la un anume moment, a  propriei mediocrități fiind aceea care i-a determinat să muncească pentru a progresa. Aceasta este calea iar sănătatea emo­țională nu se poa­te obține cu aer cald și butaforie.
Tre­buie să acceptăm evidența profană că mult din ceea ce vom face în viață nu va conta la scară mare, că o bună parte din existența noastră va fi plictisitoare dar că putem fi fericiți alături de cei dragi, alături de prietenii cu care putem râde și  toate acestea ar trebui să ne facă să ne simțim liberi și unici.