Tomograful lui Sabin / Jurnal

„...Dar să nu divagăm. Am stat 7 ore la coadă, mişcându-mi scăunelul pe măsură ce lumea înainta. A fost şi o slujbă, dar n-am auzit nimic, pentru că eram prea departe, tanti Lenuţa povestea câţi mici a băgat în ea la un eveniment electoral din parcul Izvor, iar o ţigancă vindea flori şi seminţe în gura mare. Însă importantă e credinţa interioară, nu?

Pe la 12, când coada a ajuns în curtea catedralei, lucrurile au scăpat uşor de sub control. Lumea a început să freamăte. Cineva mi-a dat un şut la scăunel şi m-am trezit bâjbâind pe jos după ochelari. I-am găsit şi apoi i-am aplicat nesimţitului o lovitură fulger învăţată la tae- bo. Individul a început să urle „Oameni buni, nu mai împingeţi!” Asta m-a enervat groaznic. Păi era replica mea! I-am dat un cot în gură şi l-am redus la pioşenie şi respect, apoi am profitat de uluirea lui şi m-am băgat în faţă.

Am apucat să pup ceva, nu mai ţin minte dacă erau moaştele sau poşeta unei cucoane care mă călca peste Naic cu tocurile cui, dar ideea e că apoi m-am trezit la o altă coadă, cea pentru sarmalele cu mămăliguţă. Aici s-a văzut cât de mult a contat investiţia mea în fitness, actorie, medicamente şi batoane proteice. Practic, devenisem imună la durere şi nu mai ţineam cont de îmbrânceli şi ghionturi. Pe la mijlocul cozii, am tras aer în piept şi mi-am ţinut respiraţia până m-am învineţit, apoi m-am întins pe jos, strigând cât mă ţineau puterile: „Leşin! Leşin!”.

Am fost scoasă imediat afară din coadă, o asistentă drăguţă de la SMURD mi-a dat apă şi un aspacardin, iar o alta doamnă binevoitoare mi-a adus şi o porţie dublă de sarmale pe care le-am mâncat lejer, în cortul de prim ajutor, nu ca fraierii care se călcau în picioare la coadă. Ei, cam asta e.

Abia aştept să se mai organizeze vreo pupare de moaşte, ceva. Şi fi-miu nu s-a prins că i-am împrumutat Naichii. Vedeţi ce-nseamnă să fii un om credincios !!!...”