Tomograful lui Sabin / Highlander

Ernest Becker a fost un antropolog care și-a susținut doctoratul prin 1960 cu un studiu comparativ despre Zen Budism și psihanaliză, într-o perioadă în care Zen era considerat apanajul hipioților și al drogaților iar psihanaliza, o formă de psihologie a epocii de piatră. Era adorat de studenți deoarece îi învăța psihologie folosindu-se de Shakespeare, îi învăța antropologie folosindu-se de cărțile de psihologie, îi învăța sociologie folosindu-se de antropologie, dar colegii săi și superiorii săi îl disprețuiau și îl șicanau cu tot ce puteau (vă sună cunoscut?) astfel încât, ca urmare a numeroaselor concedieri, a ajuns să predea la majoritatea universităților de renume.
S-a implicat, de partea studenților, în ma­si­vele proteste împotriva războiului din Vietnam... o poveste lungă, o viață de om trăită cu demnitate și în dorința de adevăr. Apoi, într-o zi, a aflat că are cancer, cu șanse mici de supraviețuire, așa că și-a petrecut ultimii ani de viață scriind o carte despre sfârșitul său. A murit în 1974 iar cartea sa „Negând moartea” a luat Premiul Pulitzer, a devenit una dintre operele intelectuale reprezentative ale secolului, zguduind din temelii atât domeniul antropologiei cât și cel al psihologiei, prin abordarea bazată pe două premize: în primul rând, cea privitoare la unicitatea oamenilor în lumea animală datorită posibilităților de conceptualizare și gândirii abstracte, iar cea de-a doua, privitoare la dualitatea noastră - fizic/in­telectual sau material/spiritual sau cum vreți voi... Cu toții suntem, într-o măsură mai mică sau mai mare, conștienți de faptul că, odată și odată vom muri, este inevitabil. Pentru a compensa teama pro­dusă de iminenta pierdere a corpului nostru fizic, încercăm instinctual, fiecare după puterile, dorințele, orgoliile sau vi­sele noastre, să ne construim un eu conceptual nemuritor, adică să lăsăm o urmă cât mai consistentă chiar și după ce vom dispărea fizic, să fim amintiți, citați și, dacă se poate, chiar idolatrizați.

Astfel de acțiuni sunt un fel de „proiecte pentru nemurire”.
Toată civilizația și cultura umană  sunt rezultatul  unor asemenea proiecte, in­clusiv atrocitățile și nenumăratele crime și vărsări de sânge nevinovat, nedreptă­țile  și suferințele. Iar atunci când scopul este pierdut și astfel de proiecte pentru nemurire eșuează, atunci când dispar șansele ca eul nostru conceptual să supraviețuiască celui fizic, anxietatea și depresia încep să ne macine, pentru că, aceste proiecte sunt adevărate barometre ale rostului nostru în viață, singurele care ne deturnează atenția de la imanența propriului nostru sfârșit deși, la o analiză mai atentă, nu reprezintă soluția angoasei ci mai degrabă cauza acesteia. Dacă înțelegem asta și ajungem să nu ne mai dorim cu orice preț să devenim moaște, am putea face alegeri mult mai bune pentru noi înșine și ne-am putea trăi viața, câtă o avem, cu alte valori.