Tomograful lui Sabin / Folclor

…A fost odată un ţăran sărac şi cinstit. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat.

Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: „Mărită Doamnă, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi şi păduri. Iarna însă-i cam lungă şi, ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer”.

Doamna l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: „Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg, dar tot ce-ţi pot oferi este o bască Armani nouă, de calitate europeană. Ţine de frig şi de ploaie.” Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut cale întoarsă spunându-şi: „Totuşi, e o doamnă bună, putea să nu-mi dea nimic”.

An după an, omul nostru a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată, picioarele desculţe i-au degerat, iar doctorul a trebuit să i le amputeze pentru a-i salva viaţa. Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut iar la poarta Doamnei, care imediat şi-a dat seama de trebuinţe şi i-a făcut cadou un cărucior de invalid nou şi strălucitor cu douăzeci şi una de viteze şi telecomandă.

Omul a mulţumit, dar întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasă, a stârnit mari invidii şi, într-o noapte, a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiră mare lucru, dar plecară acasă cu saci întregi de băşti. Fiind, însă, oameni cu frica de Dumnezeu, îi lăsară totuşi căruciorul. În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără nicio bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei şi i-a spus: „Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi”.

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu, acolo unde începea căruţul şi gânditoare i-a spus: „Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, nu cred că mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască”...