Tomograful lui Sabin / Educaţie emoţională

Despre educaţie... numai de bine. S-a perorat, s-a urlat s-a implorat, s-a înjurat, s-a ameninţat, s-a şi vorbit adică mai mult s-a monologat, dar nu prea s-a discutat. Au bătut câmpii mulţi, majoritatea neaveniţi care şi-au dat cu părerea, ca românul multilateral dezvoltat care se pricepe la toate fără să ştie nimic, alţii „ex cathaedra”, motiv de schimbare rapidă a canalului pe alt Animal Planet.

Moderatorii, mulţi sfertodocţi cu aere snobiliare, care se simt întotdeauna obligaţi să vorbească mai mult decât toţi invitaţii la un loc. Bun!

Acum e plin de pragmatici care nu au supt din sticluţă lapte, ci bile de rulmenţi, oameni care sunt extrem de hotărâţi să răzbată cu orice preţ. Bani, putere, controlul total şi discreţionar asupra celorlalţi. La polul opus sunt depresivii, de aceea lucrurile merg aşa cum merg în ţara asta. Ce putere de concentrare are un depresiv, ce entuziasm, ce creativitate, ce randament?

Depresivul îşi caută refugiu, fie în mersul în coate şi genunchi, fie în pelerinaje de tot felul, fie speră la indulgenţă, stând la cozi nesfârşite pentru a săruta, ori a susţine tot ceea se cere. El este masa de manevră ideală pentru că este dispus să creadă orice îl face să uite măcar puţin de nimicnicia sa.

RESTUL, câţi or fi ei, se pare că nu contează. Au multe calităţi, dar sunt capabili să lupte până la epuizare pentru a demonstra că sunt cei mai deştepţi şi adeseori nu văd pădurea din cauza copacilor. E simplu să găsim printre cunoştinţele noastre reprezentanţi ai fiecăreia dintre „categoriile” născocite aici.

Mai ţineţi minte emoţia extraordinară pe care aţi simţit-o când aţi reuşit la liceu sau la facultate? Senzaţia de forţă şi invincibilitate, cortina care s-a deschis în faţa viselor voastre? Unde este? Nu mai vreţi? E vară, se aud doar clopote şi ambulanţe, iar dintr-un X6 manele triste...