Tomograful lui Sabin / Durere

„…E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat şi vremurile. S-a cam terminat cu cei şapte ani de acasă, cu respectul faţă de profesori sau faţă de persoanele în vârstă. O nestăvilită băşcălie a luat locul bunului simţ şi a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copiii îşi bat ori îşi ucid părinţii, tineri netrebnici violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă, generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale şi spirituale strămoşeşti.

Unde au dispărut cuminţenia românului şi frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ şi nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuţă într-o poezie de o surprinzătoare actualitate, publicată, însă, în 1881: „Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!”.

Îngrijorător este faptul că suntem conduşi şi de oameni de proastă calitate, de analfabeţi (cu sau fără diplomă), de parveniţi şi de mojici. Incultura, prostia şi obrăznicia au devenit criterii şi atuuri de promovare. Grav e că aproape toţi aceşti indivizi , considerând că li se cuvin posturile şi că pot lua orice hotărâre, trag după dânşii oameni de aceeaşi calitate îndoielnică. Aşa se explică paradoxul din multe instituţii bugetare în care mediocrii şi submediocrii ajung să facă legea şi să reprezinte statul, obligându-i pe adevăraţii specialişti să-şi părăsească locurile de muncă.

Aceşti indivizi, aflaţi vremelnic în funcţii nemeritate, îşi fac loc în faţă, dând din coate, le place să fie băgaţi în seamă, să se vorbească şi să se scrie despre ei. Sunt nelipsiţi de la tot felul de sindrofii şi ceremonii, de la evenimente mondene, dar şi de la slujbe, parastasuri şi pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoţii şi şmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 % din ceea ce fură. 

Trăiesc într-un lux deşănţat, risipesc fără măsură banii uşor câştigaţi, petrec vacanţe în locuri exotice, adună averi peste averi şi îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut-o pentru că le-a lipsit tupeul lor neruşinat. Exemple de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacţie. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns si, mai ales, cum au ajuns. „Ei sunt mari şi tari, nu au nici ruşine, nici sfială / că-ntr-o zi urmaşii le vor cere socoteală”

(Vlahuţă, 1881)”... Ioan Munteanu