Tomograful lui Sabin / Darwinism

Se afirmă că, în continuare, munca oamenilor va fi din ce în ce mai mult înlocuită de roboți, inclusiv în domenii în care nu am fi crezut că ar fi posibil. De curând, într-un ziar chinez a apărut o știre publicată de un robot. Având 300 de caractere, așa-zisa știre a fost scrisă probabil în câteva secunde şi se referă la un oraş vizitat de numeroși turişti. Oamenii de știință care l-au creat pe Xiao Nan, susțin că acesta poate analiza mult mai multe date decât un om şi că este infinit mai rapid. E greu de crezut, totuși, că în curând roboții vor putea să îi înlocuiască pe reporteri deoarece nu pot face interviuri, nu au o intuiție creatoare, nu pot decide perspectivele de abordare ale unui subiect și multe altele, absolut logice atâta timp cât o astfel de mașină, indiferent cât de „perfor­mantă” ar fi, este doar o fierotenie fără conș­tiință, fără sentimente, fără amintiri...
Am de mai multă vreme senzația că trendul general este spre o comoditate nejustificată sau justificată prin aserțiuni penibile de genul că noi, oamenii, avem nevoie de mai mult timp pentru a fi creativi și pentru a ne ocupa de lucruri cu adevărat importante etc etc. Statul pe net pentru a ne compila un doc­torat sau pentru a posta cu spume la gură păreri „personale” pe absolut orice su­biect, ascuși în spatele unui avatar, umbla­tul pe arătura cărții cu fese, pentru a ne sim­ți importanți și pentru a avea măcar iluzia că cineva ne bagă în seamă, cred că ne-au aruncat mult în spate pe cărarea evoluției, ca să zic așa. Orice prost agramat, incoerent, incult și plin de frustrări se poate legăna cu iluzia că el chiar contează, iar de aici până la conștiința unei hiperbolizate proprii valori nu mai este decât un pas de furnică. Este încă un exemplu de  uniformizare pe care am urât-o întotdeauna, prin tragerea „vârfurilor ” în jos, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, prin izolarea, denigra­rea, îndepărtarea, distrugerea lor sau, la modul pervers, prin aruncarea lor în derizoriu și negare.
Toate progresele tehnologice imaginabile din spatele sintagmei „aparatură performan­tă”, pe care eu o urăsc de-a dreptul, pentru că aparatul are exact performanța utilizatorului, nu sunt decât potențiale moduri de nivelare care să permită aproape oricui să „performeze”. Am impresia că nici nu mai trebuie să ȘTII cu adevărat, nu mai trebuie să te lupți cu provocările, aparatul ți le pune pe tavă, tu trebuie doar sa le vezi, dacă le vezi, trebuie să le înțelegi, dacă le înțelegi, trebuie să ai cunoștințe să le integrezi și cuvin­te pentru a le descrie. SIMPLU. Și toate acestea sunt, în ultimă instanță, mecanismele perfecte prin care putem ocoli relațio­narea directă, față în față... mă rog, poate doar cu excepția momentelor când ne scaipuim.
Ați văzut filmul Surrogates? Oare roboții vi­sează fotoni de lumină albastră de 3eV emiși la absorbția unei particule accelerate de un ecran intensificator de wolframat de cadmiu cu randament de conversie de 10%, sau se vi­sează maimuțe care stau atârnate cu capul în jos, se scarpină în fund și se caută de păduchi?