Tomograful lui Sabin / A vorbi, vorbire

Oare de ce avem nevoie de tot mai multe cuvinte pentru a exprima lucruri evidente? De ce vorbim toţi odată cu o disperare demnă de o cauză mai bună?

De ce nu ne mai ascultăm unii pe alţii şi încercăm cu obstinaţie să ne impunem prin logoree şi decibeli, cu forţa, respingând aprioric altă opinie, în dispreţul total al interlocutorului?

De ce nu ne mai părăseşte sentimentul că suntem unicii deţinători ai adevărului, că suntem singurii care am evoluat, ceilalţi bălăcindu-se încă acolo jos, în supa de coacervate.

De ce, în continuare, cuvintele contează mai mult decât faptele?

De ce trebuie să ne tâmpim în faţa televizorului sau tabloidelor pentru a pescui o opinie sau o idee sau o modă sau o atitudine pe care să le adoptăm, să le practicăm şi să le propovăduim?

De ce este atât de greu să fim NOI, fiecare? Din cauza fricii de singurătate, de teama excluderii sau chiar a lapidării sociale?

De ce dacă spui ALB în faţa a 10 persoane, 3 vor jura că ai spus gri, 2 se vor supăra pentru lipsa ta de tact, unul te va duşmăni pentru că i-ai vorbit de rău familia, 2 vor crede că faci pe nebunul folosind neologisme, iar ceilalţi 2, conform statisticilor, nici nu te vor asculta?

Oricum, din această babilonie comunicaţională scapă doar cine poate, majoritatea rămânând captivi în capcanele consumismului, atât de profesional ascunse de pânzele mortale ţesute de maeştrii manipulării cu doctorate în psihologie aplicată. Sunt de acord că pe lângă majoritatea dintre noi viaţa trece fluierând, în timp ce unii stau să pândească oportunităţile, iar alţii, mult mai puţini, sunt prea ocupaţi să-şi facă treaba necondiţionat. Sunt de acord şi cu faptul că acolo, în ghiveciul acela de cuvinte, un om răbdător poate găsi, relativ uşor, diamante de informaţie adevărată. OK. Acum ştim! Şi la ce ne foloseşte?