Tomograful lui Sabin / 3 maimuţe

Din  motive fără legătură cu voinţa sau dorinţa mea, zilele trecute am făcut pe jos drumul până acasă. Nu a fost o plimbare dar, după mai mulţi ani am fost în mijlocul „străzii”. Nenumărate maşini luxoase, mult mai luxoase decât cei/cele  de la volan care, în proporţie de mai mult de 1:10 vorbeau la telefon. Pe trotuare multă lume, covârşitoarea majoritate persoane singure, rareori cupluri şi ici-colo câte un grup de copilaşi. Cei mai mulţi mi s-au părut îmbrăcaţi  de la „second hand”, majoritatea cu un prost gust desăvârşit şi în proporţie de 1:5 vorbeau la telefon sau butonau în mers unul.

O singură fată, cu părul bicolor şi jeanşii rupţi la genunchi, mânca, în mers şi seminţe, cu mâna liberă. Apoi, când am ajuns în arealul aşa-zisului festival, mi-am pierdut atât curiozitatea cât şi obiectivitatea, acestea fiind înlocuite de cel mai sincer dezgust, e drept, acumulat şi exersat timp de mulţi ani. A doua zi m-am întâlnit cu câţiva prieteni şi am povestit, a nu ştiu câta oară, despre ce am putea face pentru a scoate lucrurile din inerţie... Ce ar trebui să facem ştim de mult dar, în aceste vremuri, problemele se pun mult mai nuanţat. Am reluat inclusiv discuţia despre relativitatea conceptului de valoare umană şi caracter, despre meritocraţie şi oportunism, am reluat discuţia despre cât de uşor ajungem să ne urâm unii pe alţii...

Nu pot scăpa de un permanent sentiment de „déjà vu”, de o redundanţă supărătoare, ca în filmul acela cu ziua retrăită la infinit. Ştiu că vina pentru tot ceea ce ni se întâmplă trebuie împărţită între noi dar, dacă vrem să apucăm cât de cât întregi la cap senectutea, mă gândesc că va trebui să depăşim sau chiar să anihilăm orice tentativă de implicare în căutarea unei soluţii deoarece:

1. Nu mai contează, e oricum prea târziu pentru a se mai putea prezerva lumea, aşa cum o cunoşteam noi;

2. Când trebuia să facem ceva, fiecare dintre noi ne-am sustras, lăsând decizia neaveniţilor şi oportuniştilor, iar din chibiţat şi dat cu părerea nu se poate construi nimic;

3. Am lăsat tinerii pe seama netului în loc să le oferim alternativa relaţionării directe, bucurându-ne prosteşte de o falsă libertate care, se pare că ne va ieşi pe nas atunci când aceştia vor prelua frâiele, adică ACUM!