Toma Enache, mândru că e aromân

„Nu sunt faimos, dar sunt aromân” a rulat de curând în Baia Mare, în prezenţa regizorului Toma Enache, care a interpretat şi rolul principal în acest film, şi a altor membri din echipa lungmetrajului. Filmul este o producţie cinematografică independentă,

cu un buget de 380.000 de euro, finanţarea provenind în totalitate din surse private.

Reporter: Care vi se pare cel mai frumos mit al aromânilor?

Toma Enache: Nu ştiu exact să vă spun dacă aromânii au mituri separate faţă de români, dar, în general, sunt multe lucruri mai puţin cunoscute despre aromâni. Din păcate... Tocmai de aceea mitul despre care este vorba în filmul nostru este un mit inventat, este partea de ficţiune a filmului.

Mă bucur că aici, la Baia Mare, sala a fost plină, lumea a vibrat la scenele din film, a fost extrem de atentă, iar reacţiile de după proiecţie au fost foarte bune. La fel s-a întâmplat în tot turneul de promovare a filmului pe care l-am avut la Bistriţa, Timişoara, Sighet şi Baia Mare. Plecăm acasă cu tolba plină de amintiri foarte frumoase. Am cunoscut nişte oameni extraordinari, care s-au implicat în organizarea galelor de care am vorbit. Două dintre acestea au avut şi un scop caritabil: achiziţionarea unui tomograf la Timişoara şi reabilitarea Teatrului de Vară din Baia Mare.

Rep: Care consideraţi că sunt lucrurile care îi separă pe români de aromâni şi care ar fi ele care ne apropie sau ar trebui să ne aducă mai aproape unii de alţii?

T.E.: În primul rând, aş vrea să remarc că lucrurile care ne apropie sunt mult mai numeroase decât cele care ne separă. Şi românii şi aromânii sunt creştini ortodocşi, şi românii şi aromânii vorbesc limbi romanice foarte apropiate una de cealaltă, ele fiind limbi surori.

Ne separă locurile în care trăiesc aromânii, distanţele. Aromânii locuiesc în întreaga Peninsulă Balcanică, în Grecia, Macedonia, Albania, Bugaria. O parte dintre aromâni au venit în România şi ăsta este unul dintre lucrurile mai puţin cunoscute: faptul că aromânii au venit aici din regiuni situate la sud de Dunăre, din cauza situaţiei deloc bune în care au trăit la un moment dat în locurile de baştină. Au fost momente mai dificile, când au trebuit să plece, şi au venit aici, pentru că au găsit sprijin din partea fraţilor lor. Li s-a întins o mână de ajutor celor care erau prigoniţi. Unele lucruri au fost mai bune, altele mai rele, pentru că ştiţi că unii dintre cei care au venit aici au fost lăsaţi, oarecum, de izbelişte, prin Bărăgan, şi abia apoi s-au aşezat în Dobrogea. Au fost şi perioade mai grele, mai puţin plăcute. A mai existat şi perioada războaielor balcanice, cu schimburi de populaţii, perioadă destul de complicată pentru aromâni, cu rezultate proaste pentru ei şi bune pentru ceilalţi.

Rep.: Cam câţi aromâni trăiesc, după ştiinţa d-voastră, în Peninsula Balcanică şi câţi în România?

T.E.: Se vorbeşte că în România ar fi cam o sută de mii de aromâni, în Grecia peste un milion, în Albania vreo opt sute de mii, în Macedonia câteva zeci de mii, în Bulgaria doar vreo trei-patru mii. În total, ar fi vreo două milioane de aromâni. În Bulgaria sunt mai puţini pentru că, atunci când ne-a fost luat Cadrilaterul, s-au făcut schimburi de populaţii şi aromânii din zona respectivă au venit în România.

Rep.: Cum vă descurcaţi cu păstrarea identităţii culturale a aromânilor? Ce se face concret în România, în acest sens? Ce nu se face? Ce ar trebui făcut?

T.E.: Limba armânească e ca ebraica veche: când zici un cuvânt, respectivul cuvânt e cât o poveste, e cât o istorie. Din punctul de vedere al păstrării identităţii noastre culturale, lingvistice, se face prea puţin, după părerea mea. Nu suntem reprezentaţi în mass-media, nu avem programe la televizor, la Radio România Internaţional există o redacţie aromânească, care transmite în aromână pentru toate zonele din Balcani şi nu numai, pentru că pe Internet emisiunea poate fi ascultată de aromânii de pretutindeni.

Din păcate, este prea puţin şi cred că ar trebui făcute mult mai multe, chiar şi o televiziune cu program în aromână, care să ajungă la aromânii de peste tot, mai ales că acum există această posibilitate, din punct de vedere tehnic. Nu primim sprijin pentru publicarea de cărţi sau reviste în aromână. A existat revista „Deşteptarea”, dar nici aceasta nu mai apare. Statul nu face nimic în acest sens.

Rep.: Nu ştiu cum stau lucrurile în celelalte ţări, dar în România comunitatea aromână are reprezentanţi foarte puternci din punct de vedere financiar.

T.E.: Cred că averea pe care a avut-o cândva Godju, cel care oferea peste o mie de burse anual, nu o mai are nimeni acuma. Era o avere absolut fabuloasă, cam la vreo cincisprezece miliarde de euro în zilele noastre. Respectiva avere a fost lăsată pentru a fi administrată şi a continua lucrurile respective. Din păcate, cei care au administrat-o au făcut-o, se pare, prost, din moment ce nu mai există nici măcar o bursă.

În altă ordine de idei, nu este corect ca o minoritate, care plăteşte taxe şi impozite, să fie obligată să-şi plătească, spre exemplu, spaţiu de emisie. Noi ne-am străduit şi am realizat acum primul film în întregime în limba aromână, dar nu vi se pare corect ca statul român să fi contribuit financiar la realizarea acestui film? Noi am încercat tot timpul să obţinem finanţări, dar lucrurile sunt foarte complicate. Fondurile sunt foarte puţine şi ni s-a spus de mai multe ori că noi nu suntem consideraţi o minoritate, ca urmare fondurile rezervate minorităţilor ne sunt inaccesibile. La un alt minister ni se spune că suntem o minoritate şi ne trezim într-un fel de ping-pong fără sfârşit.