Un secol de la catastrofa Titanicului

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia, cu destinaţia New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg şi s-a scufundat la ora 2:20, în dimineaţa următoare, dezastru în urma căruia şi-au pierdut viaţa 1517 persoane din 2223, în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

Un pachebot din clasa Olympic, RMS Titanic a fost deţinut de White Star Line şi construit la şantierele Harland and Wolff din Belfast. A plecat spre New York cu 2227 de oameni la bord. Numărul mare de victime a fost cauzat, în parte, de faptul că deşi îndeplinea normele vremii, nava avea bărci de salvare suficiente pentru numai 1178 de persoane. Un număr mare de bărbaţi au murit datorită protocolului „femeile şi copiii întâi” care a fost urmat.

Titanicul a fost proiectat de unii din cei mai experimentaţi ingineri şi a folosit unele dintre cele mai avansate tehnologii ale vremii. A fost un mare şoc pentru lumea întreagă faptul că, în ciuda măsurilor de siguranţă superioare, Titanicul s-a scufundat, şi faptul că s-a scufundat în timpul călătoriei inaugurale a oferit o notă ironică asupra tragediei.

Nebunia din media legată de faimoasele victime ale Titanicului, legendele despre scufundare, schimbările efectuate în legislaţia maritimă şi descoperirea epavei au contribuit la interesul publicului larg. Titanicul a fost construit la şantierele Harland and Wolff din Belfast şi a fost proiectat pentru a concura cu navele companiei rivale Cunard, RMS Mauretania şi RMS Lusitania.

Titanic, alături de Olympic şi Britannic (care iniţial a fost numită Gigantic), au fost concepute pentru a fi cele mai mari şi luxoase nave construite vreodată. Proiectanţii erau Lord Pirrie, director atât la Harland and Wolff, cât şi la White Star Line, arhitectul naval Thomas Andrews, managerul în construcţii şi şeful departamentului de proiecţie şi Alexander Carlisle, manager general al şantierului.

La data de 10 aprilie 1912, transatlanticul Titanic a plecat de la Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare. După ce a mai primit persoane la bord din Cherbour, Anglia şi Queenstown, Irlanda, Titanic a înaintat în Atlantic cu 2227 de persoane. Căpitanul a ordonat viteză de 21 de noduri (42 Km/h), ignorând avertizările de iceberg pe care le-a primit. Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundării. La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade.

Pe data de 14 aprilie 1912, Titanic a lovit un iceberg la tribord, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul s-a scufundat, rupându-se în 2 părţi. În cele 20 de bărci de salvare au intrat 700 de oameni. Restul de 1517 a murit în apa îngheţată a Atlanticului.

În urma impactului cu icebergul, cinci din compartimentele etanşe au început să fie inundate foarte rapid. Căpitanul Smith şi Thomas Andrews (designerul şef al Titanicului) au făcut o evaluare rapidă a situaţiei. Thomas Andrews a stabilit că vasul se va scufunda cu siguranţă. La nici jumătate de oră de la impact, ofiţerii şi echipajul erau mobilizaţi pentru acţiunea de evacuare de urgenţă. Au început să pregătească bărcile de salvare şi pasagerii instruiţi prin ordinul căpitanului să iasă pe punte cu vestele de salvare pe ei. Din păcate, oamenii de la bord nu erau de loc îngrijoraţi, fiind pe un vapor de „nescufundat”, se simţeau în deplină siguranţă. O vreme nu a existat nici un semn că vasul s-ar scufunda. Înăuntrul navei, în punţile inferioare, apa se ridica vertiginos, ajungând la capătul superior al compartimentelor etanşe şi de acolo pe punţi, de unde ajungea cu uşurinţă în următorul compartiment.

Pasagerii de la clasa a treia au început să fie inundaţi, moment în care s-a declanşat panica, dar porţile de acces la punţile superioare erau închise. În bărcile de salvare au avut prioritate pasagerii de la clasa întâi. Conştienţi că bărcile nu sunt suficiente pentru toţi, ofiţerii au început să pună în bărci doar femeile şi copiii. Unii au fost neîncrezători la ideea de a se sui în bărci şi mulţi au preferat să rămână la bordul navei, unde se simţeau mult mai în siguranţă, mai ales că se spunea că este doar o procedură de precauţie şi vor fi aduşi înapoi la bord.

Cu toate acestea, în jurul orei 00:30, prima barcă a fost lansată la apă cu numai 12 pasageri. Bărcile fuseseră testate pentru greutatea a 70 de bărbaţi. Atmosfera a fost oarecum calmă, fără panică pe punte, iar vaporul a început încet să se scufunde, înclinându-se în provă.

Oceanul era foarte limpede, fără nici un val, iar cerul era plin de stele şi senin, fără lună. Temperatura era foarte scăzută, era în aprilie şi în mijlocul Atlanticului de Nord.Atmosfera nu era la fel de calmă în pântecele navei la clasa a treia, unde oamenii au fost ţinuţi închişi în spatele uşilor din oţel şi ameninţaţi cu arma de către ofiţeri. Oamenii au încercat să iasă pe diferite căi, dar s-au pierdut în coridoarele labirintice ale navei sau nu au ajuns la porţile care erau deschise. Din când în când, s-a mai permis accesul femeilor şi copiilor. Nivelul apei a crescut tot mai mult, iar vasul a început să se scufunde mai repede şi înclinaţia a devenit din ce în ce mai mare.

Panica a început şi pe punţile superioare, unde a devenit evident că vasul chiar se scufunda şi nu erau destule bărci de salvare. Orchestra de la clasa întâi continua să cânte pe punte, lucru care a rămas în istorie. Unii pasageri de la clasa a treia au găsit calea de ieşire afară. Bărcile au plecat una câte una, fără a fi umplute la capacitatea maximă. Au avut loc multe incidente legate de coborârea lor la apă, care la acea vreme era o operaţiune foarte dificilă.

În jurul orei 1:30, a fost lansată ultima barcă. În total, 18 bărci au fost lansate. Mai existau însă două bărci pe punte, care au început să fie umplute cu oameni, dar vaporul se scufunda din ce în ce mai repede şi apa a ajuns la nivelul punţilor, unde se aflau aceste ultime bărci. Curând, apa a ajuns la nivelul primului coş; acesta s-a prăbuşit, strivind oamenii şi generând un val ce a răsturnat una din bărci. Această barcă răsturnată a fost folosită drept plută de mai mulţi oameni aflaţi în apă. În vapor, apa a ajuns la punţile superioare, la saloanele elegante de la clasa I, inundate în mod violent. Mulţi oameni au murit înecaţi acolo. Afară, pe punţi, a fost haos total şi panică. Toate bărcile fiind plecate, oamenii au devenit conştienţi că vor muri.

Aceste momente au devenit clasice în literatură şi filme, care le-au portretizat în nenumărate modalităţi: ultimul cântec al orchestrei, imnul „Nearer My God To Thee” („Mai aproape, Dumnezeule, de Tine”), care a fost cântat chiar înainte de scufundare, preotul care a ţinut o predică, vesela, mobilierul şi nenumăratele opere de artă începând să alunece şi să se prăbuşească.

Căpitanul Smith a fost văzut ultima dată pe punte, după ce toate bărcile au fost lansate. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu el, cu toate că moartea sa a fost preznetată în diferite feluri, în diferite filme. Benjamin Guggenhein şi Thomas Andrews sunt printre oamenii iluştri care au rămas în Titanic şi s-au dus cu el la fund. Cuprins de haos şi panică vasul se înclina din ce în ce mai tare. În momentul în care pupa a fost scoasă afară din apă şi s-au putut vedea elicele imense ale navei, luminile s-au stins dintr-o dată, lăsând scena în întunericul unei nopţi fără lună.

Spatele ridicat al navei aplica o presiune de 25.000 de tone cu 50% mai mult decât era conceput să suporte, aşa că punţile şi suprastrucura au cedat brusc şi nava s-a rupt în două. Felul în care s-a rupt de fapt este controversat. Noile teorii susţin că ruptura a început mai devreme, încet, însă imaginea din filmul Titanic, din 1997, cu vasul rupând-se în două într-un mod foarte violent este probabil foarte aproape de adevăr. Apoi partea din faţă s-a umplut de apă imediat şi s-a scufundat. Partea din faţă s-a detaşat şi s-a dus la fund, iar peste câteva minute şi pupa, păstrându-şi poziţia verticală, s-a scufundat, moment descris de bucătarul şef al vasului (care a fost singurul supravieţuitor ce a stat pe vas până în aceste momente) ca o coborâre cu liftul.

La ora 2:20, în 15 aprilie 1912, Titanicul a dispărut complet în ocean. Cele două bucăţi ale sale se află la o adâncime de 4 km pe fundul mării şi se află la o distanţă de aproape 2 km una faţă de alta. Partea din faţă s-a păstrat oarecum intactă, iar cea din spate este distrusă.

Supravieţuitorii descriu scena drept terifiantă, cu sute de ţipete ale oamenilor pe moarte. La o temperatura de 2 grade în apă şi 5 grade afară era o problemă de minute până când urma să se facă linişte. Bărcile de salvare ce pluteau în jur nu au făcut nimic pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în apă pentru că le era frică de faptul că vor fi scufundaţi de sutele de oameni care s-ar fi agăţat cu disperare de bărci.

După câteva ore de aşteptare, vasul Carpathia a ajuns la locul dezastrului şi i-a luat la bord pe toţi cei din bărci. După ce câteva ore a căutat în van alţi supravieţuitori, s-a îndreptat spre New York, într-o atmosferă tristă şi sumbră. Mai multe monumente au fost ridicate peste tot prin lume în memoria celor peste 1500 de victime.

Câteva date tehnice

Construcţia Titanicului, finanţată de J.P. Morgan şi compania sa, International Mercantile Marine, a început pe 31 martie 1909. Chila navei a fost lansată pe 31 mai 1911, iar echiparea a fost finalizată pe 31 martie 1912. Lungimea Titanicului măsura 269,1 m, o lăţime de 28 de metri, o greutate de 46.328 de tone şi o înălţime de la punctul de plutire până la puntea principală de 18 m. Au fost montate 29 de cazane alimentate de 159 de furnale cu cărbune, care îi puteau oferi o viteză maximă de 23 de noduri (43 km/h) şi o putere maximă de 59.000 CP. Numai trei din cele patru coşuri înalte de 19 metri erau funcţionale; al patrulea, folosit numai pentru ventilaţie, a fost adăugat pentru a face nava mai impresionantă. Nava putea transporta un număr maxim de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj.

Titanic a surclasat toate rivalele în lux şi opulenţă. Pasagerii de la clasa întâi aveau la dispoziţie un bazin de înot, o sală de sport, un teren de squash, băi turceşti, baie electrică şi o cafenea cu verandă. Camerele de zi de la clasa întâi erau placate cu lemn scump, mobilă şi alte decoraţiuni. De asemenea, cafeneaua pariziană oferea mâncăruri pentru pasagerii de la clasa întâi, cu o verandă luminată natural şi prevăzută cu gratii. Existau biblioteci şi frizerii atât la clasa întâi cât şi la clasa a doua. Camerele de la clasa a treia erau placate cu lambriuri din lemn de pin şi mobilă solidă din lemn de tec. Nava mai era prevăzută cu trei lifturi electrice la clasa întâi şi două la clasa a doua. De asemenea, mai era prevăzută cu un subsistem electric cu generatoare propulsate cu abur şi două radiouri Marconi, folosite pentru a transmite mesajele pasagerilor. Pasagerii de la clasa întâi plăteau scump pentru acest lux. Cel mai scump bilet pentru o singură călătorie trans-atlantică la clasa întâi costa 875 de lire sterline (64.204 la nivelul anului 2011) sau 4.375 de dolari (99.237 la nivelul anului 2011).