Testamentul Papilor

Desi in cursul secolelor jurisdictia in materie nu a fost niciodata explicit oficializata, un Suveran Pontif, de fapt, nu poseda nimic (mai bine zis, bunurile materiale de care dispune sunt ale sale atat timp cat este Papa, iar la moartea sa se reintorc la Biserica). Testamentul Papei este deci preponderent spiritual. Citit de Congregatia generala imediat dupa moartea Suveranului Pontif, de regula este dat publicitatii dupa funeralii, scrie Fabrizio Rondolino, in ziarul italian La Stampa, citat de Rompres. Daca analizezi testamentele papale din ultimii 150 de ani, te frapeaza importanta acordata alegerii mormantului si modalitatilor ceremoniilor funebre, ca si cum la aceasta s-ar reduce semnificatia unui intreg Pontificat. Paul al VI-lea, de exemplu, si-a redeschis testamentul in iulie 1973, la opt ani dupa ce l-a scris, pentru a adauga o singura fraza: ”Doresc ca funeraliile mele sa fie foarte simple si nu doresc nici un mormant special, nici un alt monument”. Confessione Tocmai dorinta testamentara a lui Pius al XI-lea de a fi inmormantat ”cat mai aproape posibil de Confesiunea Sfantul Petru” a fost impulsul care l-a determinat pe succesorul sau, Pius al XII-lea, sa ordone sapaturile de sub altarul papal numit Confessione, cu alte cuvinte in acea cripta (asa numitele ”grotte vaticane”) unde se impamantenise de secole obiceiul de a aranja mormintele Papilor decedati. Dupa construirea actualei Bazilici a Sfantului Petru nimeni nu s-a mai atins de aceste locuri. Curand s-a inteles ca sapaturile in zona Confessione erau un bogat sit arheologic: lucrarile au fost deci suspendate si s-a apelat la Papa pentru a-l intreba ce intentiona sa faca. Pius al XII-lea, poate dupa ce si-a rezervat un loc personal in Grote, a decis ca trebuie sapat in continuare. Si asa s-a intamplat timp de 10 ani, in timp ce in lumea din afara Bazilicii facea ravagii cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar mai tarziu izbucnea Razboiul Rece. Cu totul alte consecinte au avut in schimb dorintele testamentare ale lui Pius al IX-lea, Papa lui ”non expedit”. A fost vointa lui sa fie inmormantat intr-o arca din piatra, in Bazilica San Lorenzo fuori le Mura, fara nici un monument funebru. Pius al IX-lea a murit la Vatican (la 7 februarie 1878), iar ramasitele sale pamantesti au fost depuse provizoriu, in asteptarea unor vremuri mai bune. Trei ani mai tarziu, la 12 iulie 1881, pe timp de noapte si sub escorta a politiei, un cortegiu funebru a parasit Vaticanul in directia bazilicii San Lorenzo. Dar a fost imediat interceptat de o multime de manifestanti liberali si masoni care au incercat, pe ”Ponte Sant’ Angelo”, sa arunce in apa ceea ce numeau ”hoitul” Papei. Asupra ecleziastilor si putinilor credinciosi care au strans randurile in jurul sicriului, a plouat cu pietre si insulte, dar politia nu a fost prea preocupata. Alte vremuri. Pius al XII-lea Un alt Pius aflat in centrul polemicii politice (iar astazi istoriografice), Eugenio Pacelli, si-a incredintat testamentul, scris cu ceva mai mult de doi ani inainte de moarte pe spatele unui plic uzat, un adevarat ”mea culpa”: ”Miserere mei, Deus secundum magnam misericordiam tuam. Aceste cuvinte, pe care, constient ca nu merit si sunt nedemn, le-am pronuntat in momentul in care mi-am dat consimtamantul tremurand pentru a fi ales Suveran Pontif, cu atat mai multa justificare le repet acum, in care constientizarea deficientelor, neimplinirilor, culpelor comise in timpul unui Pontificat atat de lung si intr-o epoca atat de grava a facut mai clare in mintea mea incapacitatea si josnicia mea”, consemna in testamentul sau, Pius al XII-lea. Aceste scuze testamentare au fost adesea citate de criticii Papei Pacelli pentru confirmarea unui verdict deloc pozitiv asupra Pontificatului sau. Ioan XXIII-lea Scris la Venezia, la 29 august 1954, cu alte cuvinte cu patru ani inainte de a deveni Papa, testamentul lui Angelo Roncalli este in acelasi timp o profesiune de credinta si un elogiu adus valorii morale a saraciei. El incepe prin a cere iertare lui Dumnezeu si contine o reflectie personala care poate avea valoarea unui portret al viitorului Pontif: ”Sentimenul micimii si nulitatii mele m-a insotit intotdeauna, m-a pastrat umil si senin, si a facut in asa fel incat sa consacru cele mai bune energii ale mele unui constant exercitiu al supunerii si milosteniei”. Cerand iertare lui Dumnezeu, Roncalli aminteste ca i-a iertat, la randul sau, pe toti cei care l-au ofensat sau desconsiderat (”pe buna dreptate, de altfel”, noteaza cu o nuanta de cochetarie simpatica). ”Nascut sarac sunt deosebit de fericit sa mor sarac”, deoarece saracia este ”un har”. In sfarsit, Roncalli le aminteste tuturor, ”in momentul de a ne spune adio, sau mai bine zis la revedere” ceea ce conteaza cu adevarat in viata: Iisus Hristos, Biserica Sa, Evanghelia Sa si, mai ales, Tatal Nostru. Devenit Papa, Ioan al XXIII-lea a confirmat acest testament. Dar in septembrie 1961 a scris alt testament care suna mult mai sever fata de el insusi: ”In primul rand cer ajutor Tatalui pentru nenumaratele mele pacate, ofense si neglijente...”. Al doilea punct al testamentului, in mod straniu, este dedicat ”Crezului”, care va inlocui deci ”Tatal Nostru” ca rugaciune preferata. Indemnurile Testamentul lui Paul al VI-lea a fost scris deja in 1965, iar Papa Montini s-a limitat la unele adaugiri in 1972 si in 1973 (va muri in august 1978). Este un testament poetic si mistic, de o eleganta a formei extraordinara (”Acum cand ziua apune si toate se sfarsesc si se estompeaza din aceasta scena temporala si terestra superba si dramatica...”). Este testamentul unui intelectual si al unui teolog. ”Imi atintesc privirea asupra misterului mortii si asupra a ceea ce urmeaza, in lumina lui Hristos, pe care numai el le lumineaza. Si de aceea, cu incredere umila si senina, sesizez adevarul si il binecuvantez pe Invingatorul mortii pentru ca a alungat tenebrele si a dezvaluit lumina”. Testamentul lui Paul al VI-lea este si unul ”material” minutios, si detaliat, a carui executare a fost incredintata secretarului privat, don Macchi. Pe cat de seaca este promisiunea („Referitor la lucrurile din aceasta lume imi propun sa mor sarac si sa simplific astfel orice chestiune legata de acest subiect”) pe atat de precisa este urmarea: „bunurile mobile si imobile de provenienta familiala vor reveni fratilor, care la randul lor vor putea darui unele suveniruri prietenilor, alese dintre obiecte religioase sau carti. Dar trebuie sa distruga notele, caietele, corespondenta, scrierile mele personale.” Mai exista totodata o parte ce s-ar putea numi politica, in care indemnul de a se continua pe calea Conciliului si a ecumenismului tradeaza poate temerea ca nu s-ar fi intamplat asa, si exista constientizarea ca multe si ramificate erau opozitiile in interiorul Bisericii. Paul al VI-lea a cerut Bisericii ”sa asculte de unele din cuvintele noastre, pe care pentru ea le-am pronuntat cu gravitate si iubire”. A indemnat sa ”respecte cu fidelitate deciziile Conciliului, a sugerat sa se continue dialogul ecumenic ”cu multa intelegere, cu multa rabdare, cu mare iubire, dar fara a face rabat de la doctrina catolica”. In sfarsit, exploziv: ”Sa nu credeti ca va puteti folosi de lume asimiland gandurile, obiceiurile, gusturile acesteia, ci studiind-o, iubind-o, servind-o!” La Stampa