Teroarea nucleara

William J. Perry, profesor la Universitatea Stanford, si Ashton B.Carter, profesor la Harvard, fost ministru al apararii si respectiv adjunct al ministrului apararii in timpul Administratiei Clinton, si Michael M. May, profesor la Stanford, fost director al Laboratorului National Lawrence Livermore semneaza in cotidianul american The New York Times (citat si de Rompres) un articol in care dezbat problema eventualitatii ca in viitor teroristii sa foloseasca arme nucleare, precum si posibile solutii pentru prevenirea acestei situatii. Probabilitatea ca o bomba nucleara sa fie detonata la un moment dat intr-un oras american nu poate fi calculata, insa este mai mare decat era cu cinci ani in urma. Potentialele surse de bombe sau de materiale explozibile din care ar putea fi construite bombe au proliferat in Coreea de Nord si in Iran. Arsenalul Rusiei ramane incomplet supravegheat, la 15 ani de la prabusirea Uniunii Sovietice. Iar tehnologia nucleara a Pakistanului, deja scoasa pe piata de catre Abdul Qadeer Khan (om de stiinta considerat parintele programului nuclear pakistanez, n.red), ar putea ajunge pe mana teroristilor daca presedintele acestei tari, generalul Pervez Musharraf, nu-i va putea tine sub control pe radicalii din tara sa. In aceeasi perioada, terorismul a devenit o miscare globala si pare sa devina din ce in ce mai puternic, pe masura ce extremismul se raspandeste din Irak in intregul Orient Mijlociu, in Asia, Europa si chiar in cele doua Americi. O cantitate mai mare de materiale nucleare care pot fi pierdute sau furate si un numar mai mare de teroristi care aspira la arme de distrugere in masa reprezinta o posibilitate mai mare de a se ajunge la terorismul nuclear. Ziua de dupa explozie Fostul senator american Sam Nunn a subliniat in anul 2005 necesitatea ca Washingtonul sa abordeze aceasta problema printr-o intrebare provocatoare: a doua zi dupa explozia unei bombe nucleare intr-un oras american, „ce ne vom fi dorit sa fi facut pentru a o preveni?” Insa, avand in vedere riscul ridicat cu care ne confruntam, este momentul sa mai fie adaugata o intrebare celei puse de Nunn: ce am face in acea zi de dupa explozie? Cum ar trebui sa procedeze guvernul? Ar putea fi facute multe lucruri pentru a fi salvate vieti si pentru a se asigura faptul ca civilizatia va supravietui unei asemenea lovituri teribile. In definitiv, ar fi vorba de o mana de teroristi care actioneaza impotriva intregii lumi, dar nici macar armele nucleare nu pot submina societatile noastre puternice, daca noi vom fi pregatiti sa actionam impreuna si cu intelepciune, subliniaza semnatarii. Din pacate, este momentul sa luam in calcul o asemenea posibilitate. In primul rand, anvergura dezastrului ar putea coplesi chiar si cele mai pregatite orase si guverne. Pentru a evita repetarea fiasco-ului de dupa uraganul Katrina la o scala mult mai mare, Washingtonul trebuie sa nu mai pretinda ca rolul sau este sa sprijine autoritatile locale. Conducerea locala si statala - desi actiunile ei pentru a salva vieti si a evita crearea panicii dupa producerea catastrofei sunt esentiale - trebuie sa abandoneze ideea ca trebuie sa se ocupe de tot. Guvernul federal, condus de la Washington, ar trebui sa intre cu rapiditate in actiune, sa isi asume responsabilitatea si sa isi implice toate resursele, inclusiv pe cele ale Ministerului Apararii, in rezolvarea crizei. Numai guvernul federal este cel care poate ajuta tara sa faca fata in mod rational si eficient problemei iradierii, care apare in cazul terorismului nuclear si este deosebit de inspaimantatoare pentru cei mai multi oameni. Pentru cei aflati in apropierea locului in care ar fi detonata o asemenea bomba - nu s-ar mai putea face mare lucru. Oamenii din aceste zone, care nu au fost ucisi de catre explozie in sine, poate sute de mii de oameni, s-ar imbolnavi din cauza iradierii, iar multi dintre ei ar muri. Insa cei mai multi dintre locuitorii unui oras, aflandu-se la o mai mare distanta fata de explozia propriu-zisa, ar avea mai multe sanse. Ce ar trebui sa faca ei atunci cand deasupra orasului lor pluteste un nor radioactiv? Cei norocosi, care nu se afla pe directia in care bate vantul ce poarta particulele radioactive, ar putea ramane in casele lor, daca stiu cu siguranta directia suflului radioactiv. Guvernul federal poate stabili aceasta directie si o poate face cunoscuta populatiei cu rapiditate. Insa pentru cei aflati in apropierea exploziei si in directia suflului radioactiv, cea mai buna miscare ar fi sa se adaposteasca in subsoluri timp de trei zile, abia apoi putand parasi casa. Acest adevar este greu de acceptat, prima noastra pornire fiind sa iesim din casa. Insa parcurgerea drumului spre suburbii sau stationarea in blocajele rutiere ar expune oamenii in mod direct la radiatii, care au cea mai mare intensitate a doua zi dupa ce a explodat bomba. Intensitatea scade apoi in fiecare zi - o treime dupa trei zile, cu o cincime dupa a cincea zi si asa mai departe, datorita descompunerii naturale a componentelor radioactive din aer. Trebuie luat in considerare si faptul ca o prima bomba nucleara detonata ar putea sa nu fie si ultima. Daca teroristii reusesc sa obtina o arma, sau materialul necesar pentru a o construi, cum putem sti ca nu detin doua sau trei arme nucleare? Si chiar daca nu ar mai avea altele, ei ar putea cu usurinta sa afirme ca mai detin arme nucleare. Astfel incat oamenii din alte orase vor dori sa le evacueze, sau cel putin sa isi trimita copiii la tara, asa cum s-a intamplat in Anglia in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Butonul rosu Guvernul Statelor Unite ale Americii, probabil reunit undeva in afara Washingtonului a doua zi dupa explozie, ar incerca sa afle de urgenta sursa bombelor. Fara indoiala, indiciile ar duce spre un alt guvern - al Rusiei, al Pakistanului, al Coreii de Nord sau al altor tari care detin arsenale nucleare sau programe pentru energie nucleara - deoarece nici cele mai sofisticate grupari teroriste nu pot produce plutoniu sau imbogati uraniu; armele sau componentele acestora pot proveni doar de la un guvern. Prima tentatie ar fi sa se riposteze impotriva respectivului guvern. Insa acel stat ar putea sa nu fie constient de faptul ca bombele sale nucleare au fost furate sau vandute, caz in care guvernul respectiv nu le-a furnizat in mod deliberat teroristilor. A ataca Rusia sau Pakistanul ar fi, prin urmare, contraproductiv, releva semnatarii. Cooperarea lor ar fi necesara pentru a se afla cine a facut rost de bombele nucleare, precum si pentru a se pune capat terorismului nuclear. Este important sa se lucreze in continuare asupra capacitatii de identificare a bombelor prin analiza reziduurilor. Orice guvern care nu este dispus sa coopereze pentru descoperirea vinovatilor poate, bineinteles, sa se confrunte cu o riposta. Un alt aspect consta in faptul ca nu vor fi fost pierdute doar vietile omenesti si cladirile, dar si sentimentul de siguranta si bunastare al supravietuitorilor, putandu-se ajunge la panica. Reactia autoritatilor in urma unui posibil atac nuclear trebuie sa demonstreze capacitatea guvernului american de a face fata unui asemenea atac si de a coopera pentru asigurarea stabilizarii situatiei. Eforturi sustinute pentru prevenirea unui atac nuclear - mai sustinute decat in ultimii ani - ar putea impiedica sosirea zilei in care SUA ar fi atacate. Insa, atata vreme cat nu se poate afirma cu siguranta ca un atac terorist nuclear nu va avea loc, este importanta pregatirea unor planuri in aceasta eventualitate, ele putand salva mii de vieti umane si evita cheltuirea a miliarde de dolari, avand si efectul de a preveni aparitia panicii si de a facilita revenirea la normal. De asemenea, aceste planuri ar putea ajuta americanii sa isi pastreze guvernarea constitutionala - un lucru pe care teroristii, chiar si inarmati nuclear, nu ar trebui sa il poata rapi americanilor. The New York Times