Teodor Ardelean și elogiul cărții

Florian ROATIȘ

Un răsfățat al presei județene, reținând mereu atenția prin prestația sa ca om politic, dar mai ales ca manager al Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” – numită de către unii dintre concitadinii noștri „Catedrala Cărții” –, probând o multilateralitate mai rar întâlnită într-o epocă a specializării, precum cea în care trăim, Teodor Ardelean (Tedy, pentru apropiați, dar și pentru alții, apelativul desemnând renumele său) ne oferă în paginile unor gazete, de mai bine de un deceniu, o suită de microeseuri sub formă de tablete.

Cu o invidiabilă cadență de metronom, într-o rubrică având un titlu pe măsura celui ce o semnează – „Biblioteca de idei” –, alternează reflecții diverse, comentarii, prefețe, note de lectură, amin­tiri și confidențe despre oamenii pe care i-a cunoscut sau portrete ale unor personalități de factură istorică și culturală. Și cu acestea n-am spus totul, căci Teodor Ardelean rezonează ca un seismograf – cultural, desigur –, la orice se petrece semnificativ în arealul său de viață, ca și în țară sau în lume.
Postura de jurnalist, care i se potri­vește ca o mănușă, pentru care a optat cândva în defavoarea filo­sofiei specializate, a adoptat-o încă din facultate, cu competență și pasiune. Paradoxal, însă, în cea mai mare parte a vieții, ca un violon d’Ingres.

Referințele sale filosofice – rod al unor lecturi statornice și temeinice – sunt presărate cu dezinvoltură, atât în scrisul său, cât și în nenu­măratele discursuri, receptate întotdeauna cu o indeniabilă sa­­­tis­­facție. Ca filosof, s-a realizat mai mult în oralitate, amintind prin vocația sa de orator și propensiu­nea pentru paradox de imbatabilul Petre Țuțea!
Cum se observă și din scris, se desfată și își desfată cititorii cu adevărate orgii de analogii, trimiteri la surse și maxime etc., gândul său alert nefiind deloc inhibat de patul procustian al rubricii de gazetă. Datorită acestor calități evi­dente, ar fi fost păcat ca sutele de scăpărări de gând să rămână doar în paginile de ziar, îngălbenite cu timpul și greu truvabile. Așa s-au născut cele trei volume anterioare, cuprinzând tabletele publicate în „Actual Maramureș”, „eMara­mu­reș” și, mai ales, în „Gazeta de Maramureș”, între 15 ianuarie 2011 și 23 decembrie 2017.

Volumul de față exprimă, o dată în plus, statornicia autorului întru cultură și fidelitatea sa față de rubrica susținută infatigabil, cu vigoare și aplomb, dându-ne me­reu câte ceva din acumulările minții sale. Căci Teodor Ardelean nu se mulțumește să-și cultive propria grădină, cum ne îndemna, în urmă cu trei secole, autorul lui Candide. El știe că înțelepciunea nu este a ta decât atunci când o dai altora, altfel ea rămâne doar în tine. Fervent cititor al reprezen­tanților de frunte ai culturii greco-latine, el știe, de asemenea, că înțelepciunea agonisită rămâne ca și moartă, dacă nu este împărtășită semenilor.
Cuprinsul cărții învederează o diversitate derutantă, mai rar întâl­nită, tabletele putând fi subsumate unor varii domenii, precum istorie, lingvistică, etnografie, toponimie, arhitectură, tapiserie, religie, filosofie etc. Aceasta reprezintă o dovadă elocventă că Teodor Ardelean este un intelectual rasat, cu inserții consistente în enciclopedism. La finalul cărții, cititorul va observa că autorul ocolește programatic senzaționalul facil, atât de căutat de presa postdecembristă, reținând și comentând ceea ce are relevanță, de regulă evenimente și acțiuni stenice, dar și contribuții semnificative, locale sau naționale. S-a aflat mereu în preajma unor „personalități accentuate”, ca să fo­losim sintagma lui Karl Leonhard, precum Constantin și Hadrian Daicoviciu, Ștefan Pascu și Camil Mureșanu – care i-au amendat interesul și dragostea pentru istorie, Nicolae Mărgineanu – care i-a întărit pasiunea pentru psihologie prin inegalabila sa carte Condiția umană și, nu în ultimul rând, Bartolomeu Anania, diortositorul Bi­bliei, contactul cu acesta lărgindu-i perspectiva teologică. Dând Ceza­rului ce i se cuvine, Teodor Ardelean lărgește noțiunea de mentor, afirmând că aceasta „nu obligă la o contingență directă”, întrucât „emergența culturală lu­crează și prin simpla lectură, prin evocare curată, prin filmografie adevărată, prin internet favorabil”. Deo­camdată, scriind despre Cluj-Napoca, văzut ca o „citadelă a me­ritocrației”, „orașul-amiral al spi­­ri­tualității transilvănene”, autorul privilegiază acest colț de țară, ocazie de a-și evoca, într-un mod extrem de călduros, nu numai profesorii, care i-au făcut fericită studenția (Călina Mare, Ion Aluaș, Dumitru Isac, Achim Mihu, Vasile Muscă ș.a.), ci și alte nume ale uni­versității clujene (Lucian Blaga, D.D. Roșca, Tiberiu Popovici ș.a.).
Abordând, chiar dacă numai tangențial, problema mentoratului, în tableta semnificativ intitulată „Mentorii nu mor niciodată”, Teodor Ardelean face elogiul profesorului de filosofie, religie și română de la Gimnaziul Grăni­ceresc din Năsăud, Grigore Pletosu (1848-1934), fost și protopop al Bistriței. Acesta i-a avut ca elevi, printre alții, pe George Coșbuc, Miron Cristea și Nicolae Bălan. Este cel care a descoperit talentul poetic al copilului din Hordou și l-a îndrumat spre literatură pe Elie Cristea (1868-1939), care își va lua doctoratul în filologie la Universitatea din Budapesta în anul 1895, cu o teză intitulată Viața și opera lui Eminescu. Tuns în monahism în anul 1902, va primi numele Miron și va deveni arhiereu în 1909, membru de onoare al Academiei Române în 1919 și primul patriarh al Bi­sericii Ortodoxe Române (1925-1939). În finalul tabletei, autorul consemnează și participarea lui Grigore Pletosu la Marea Unire din 1918, dar accentul rămâne pe rolul acestuia de mentor, căci „mentorii nu mor niciodată”, ci rămân în istorie prin faptele lor și ale apostolilor.
Departe de stilul encomiastic, elo­giile autorului sunt întotdeauna pertinente, vizând calități și reali­zări inconturnabile. Astfel, el apreciază maximal dăruirea unor conaționali pentru propășirea culturii (Pamfil Albu din Lupșa, Mihai Dăncuș, Vlad Pohilă, Constantin Mălinaș ș.a.), a științei (Ionel-Valentin Vlad, Ionel Vitoc ș.a.), în artă (Dan Aurel, Zoe Vida Porumb, Mircea Cantor ș.a.), în plan literar (Ioan Bâtea, Ioan-Nicolae Popa, Ioan Es. Pop ș.a.) sau pe altarul credinței (mitropolitul Andrei Andreicuț, pr. Origen Sabău, arhimandritul Ioachim Pârvulescu, N. Steinhardt etc.). Pentru toți are cuvinte nu numai adecvate, ci și expresive. Astfel, protopopul de Dobrițân, pr. Origen Sabău, consilierul cultural al Episcopiei Ortodoxe a Românilor din Ungaria, cunoscut de autor la Gyula în anul 2008, la dublul centenar al nașterii lui Andrei Șaguna, este considerat „un străjer al credinței strămoșești într-o veche vatră românească din străinătatea cea mai apropiată de țară”. În douăzeci de ani de păsto­rire a românilor din Apateul
unguresc, acesta a fost „slujitorul model”, dăruit deopotrivă credinței și neamului său.
Pasionat și cunoscător de istorie, Teodor Ardelean scoate din uitare personalități cândva de mare însemnătate, astăzi cultivate mai mult în plan local. Așa este Constantin Romanu-Vivu, unul dintre prefecții lui Avram Iancu la 1848, martir al revoluției, numit „o figură istorică luminoasă”, dar și Petrache Poenaru, pedagog, inventator, inginer și matematician, primit ca membru actual (titular) al Academiei Române la 10/22 septembrie 1870, autor al celui de-al treilea discurs de recepție ținut sub cupola acesteia (după Alexandru Papiu Ilarian și George Sion), la 8/20 septembrie 1871, despre „Georgiu Lazăr și școala română”. Aproape uitat astăzi, deși a fost un savant care a pus temelie știin­țifică, la noi, unor domenii precum agricultura și construcțiile, fiind și cofondator al Societății Filarmonice și al Școlii de Drumuri și Șosele, Petrache Poenaru este cel care a inventat stiloul, adică condeiul portăreț fără sfârșit. A rămas un nedreptățit, ca și alți cercetători români – cel mai cunoscut fiind Nicolae Paulescu – pe care destinul nostru de țară mică i-a privat de recunoaștere uni­versală.

Apariția unor cărți despre destinul unor familii renumite – cea în frunte cu Ioan Ardeleanu Senior, din Sălaj, ca și uriașa spiță de neam Năsui din Maramureșul istoric – îi oferă autorului prilejul de a ne prezenta informații și portrete ale unor reprezentanți ai acestor familii pe care i-a cunoscut în timp.
În marea și ardenta sa curiozitate intelectuală, nu omite să se refere la poetul nostru tutelar, Eminescu, la Vasile Lucaciu și celebrul său discurs în Parlamentul de la Budapesta din 1908, care „a zăcut în arhive țintuite strategic” 110 ani, de unde a fost recuperat – nu ușor – și pus apoi în circulație de însuși Teodor Ardelean, la Alexandru Surdu, mare prieten al Mara­mureșului, discipolul noician care trudea la edificarea unui sistem fi­losofic pentadic, la lingviștii Sextil Pușcariu și Vasile Frățilă etc.

Ne-am oprit doar la câteva su­biecte asupra cărora poposește autorul acestei incitante cărți. Aria sa de cuprindere este, însă, mult mai largă, abordând și teme precum autograful, istoria contrafactuală, accentul, umorul, colonizarea ger­­mană în Comitatul Satu Mare, is­tro­românii, dar și românii din Basarabia noastră etc. Iar ca un „latinofil” – cum se declară – și cititor pasionat de literatură sapiențială, ne devoa­lează, cu vizibilă savoare, semni­ficația unor expresii celebre, provenite din antichitatea clasică greco-latină. Nu rămâne la trecut, oricât de drag i-ar fi, ci ne prezintă și clasamentele din ultimii ani cu expresiile cele mai uzitate: post-truth, fake news, brexit etc., la noi, românii, tronând semeț cuvântul corupție!
Cum era și de așteptat, Teodor Ardelean a rămas filosof și în jurnalism. Și aceasta nu numai pentru că prima dragoste nu se uită niciodată, ci și pentru că a „navigat” toată viața prin cultură, deci nu putea ocoli „floarea cea mai aleasă a unei culturi”, cum a definit Hegel filosofia. Ca atare, dorul de filosofie, cultivat copios în oralitate, răzbate și în câteva dintre tabletele cărții. Astfel, fascinat de noțiunea de kairos, va filosofa – limpede, fără a se lăsa atras în desișul abstracțiilor – asupra conceptului de timp. Este bine plasat în gnoseologie, încât își permite să corecteze un loc comun al acesteia, arătând că expresia prin care John Locke își exprima preferința pentru empirism – Nihil est in inte­llectu... – a fost rostită cu patru secole mai devreme de către Toma de Aquino, dar își are rădăcinile în filosofia antică greacă!
Doctor în „iubirea de cuvânt”, autorul dovedește și aici, ca și în vo­lu­mele anterioare, o rară în­drăz­­neală lingvistică, fiind convins de capa­citatea de asimilare și de îmbogățire a limbii române. Deși apelează, adesea, la neologisme, unele de negăsit în dicționare, altele creație proprie (vezi anamnet), stilul ră­mâne fluent, bogăția ideatică fiind însoțită de o incontestabilă frumu­sețe literară.

Nu poți să nu remarci, în același timp, sinceritatea discursului confesiv al autorului. Expresia Et in Arcadia ego, atât de dragă lui, își află o consistentă acoperire în realitate, căci Teodor Ardelean a fost toată viața sub semnul cărții, creator de instituții și evenimente culturale.
Ca și celelalte volume din „Bi­blioteca de idei” a distinsului om de cultură Teodor Ardelean, nici acesta nu este o simplă sumă de articole. Multe tablete vor trece proba timpului – cum e și firesc -, căci descriu oameni și fapte cu valențe de perenitate și vor continua să incite la lectură, deci la cunoaștere.

Om al cărții, Teodor Ardelean face parte dintre cei puțini – cum ar fi Jorge Luis Borges și Alberto Manguel, evocați cu căldură în carte – pentru care se potrivește afirmația-mărturisire a lui Jean-Paul Sartre: „Mi-am început viața așa cum, fără îndoială, mi-o voi sfârși: în mijlocul cărților”!