Talleyrand, modelul politicianului cinic şi oportunist

La 17 mai 1838, a murit Charles Maurice de Talleyrand, cel care a fost considerat unul dintre cei mai cinici şi oportunişti politicieni ai Franţei, un om care s-a menţinut la putere sub toate regimurile pe care le-a servit şi apoi le-a trădat. Diplomat abil, Talleyrand a ştiut să păstreze poziţia Franţei pe scena internaţională vreme de aproape patru decenii. Spirit subtil, sinuos şi viclean, Talleyrand îi intrigă şi astăzi pe istorici.

Charles Maurice de Talleyrand-Perigord s-a născut la Paris pe 2 februarie 1754. Familia sa pretindea că are rădăcini în epoca regilor capeţieni şi că ar fi avut o înrudire prin alianţă cu dinastia carolingiană. Deviza familiei era „Nimic fără Dumnezeu”. Originea numelui de familie Talleyrand provine din timpuri îndepărtate: în epocă, unul dintre strămoşii lui Charles Maurice era supranumit Tailleran sau Talran adică cel care avansează în grad soldaţii.

Familia Talleyrand a fost atrasă de cariera armelor. Atunci când nu s-a putut, unii dintre membrii ei s-au preocupat cu predicarea şi răspândirea cuvântului sfânt.

Fiu al unui aristocrat nu prea bogat, Talleyrand a fost încredinţat unei doici. Charles Maurice a fost educat în spiritual elitelor, însă nu a avut o relaţie serioasă cu părinţii săi, care locuiau în cea mai mare parte a timpului la curte. 

În urma unui accident, piciorul drept i-a fost afectat, rămânând şchiop pentru tot restul vieţii. Neputând spera să intre în armată din cauza infirmităţii, Charles Maurice s-a orientat spre teologie, pentru care nu a simţit însă nici o chemare. Hirotonisit la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, Talleyrand a devenit abate de Saint-Denis, delegat al Adunării Generale a clerului şi apoi, în 1788, episcop de Autun, în urma intervenţiei regelui Ludovic al XVI-lea. Noul episcop nu a fost un model de pietate, nimeni neştiind cu exactitate câte amante a avut de-a lungul timpului. Chiar dacă nu a fost atras niciodată de lumea ecleziastică, aceasta i-a oferit o rampă de lansare către lumea politică şi diplomatic a Franţei acelor vremuri.

Talleyrand a fost un cititor asiduu al lucrărilor de filozofie, a intrat în francmasonerie, a fost pasionat de jocurile de noroc şi a intrat în diferite afaceri. Talleyrand nu a rămas mult timp în episcopia sa: în 1789 a fost ales reprezentant al clerului din Autun în Adunarea Stărilor Generale. A îmbrăţişat repede cercurile literare şi filozofice întâlnindu-l pe Voltaire, Calonne. În 1786 a participat la negocierea unui tratat de comerţ cu Marea Britanie.

Talleyrand a fost un om născut pe culmile secolului al XVIII-lea, astfel încât a fost devreme pătruns de ideologia Luminilor, cea în care se va regăsi pe tot parcursul carierei sale politice şi de la care Talleyrand a preluat idea stabilirii unui echilibru între puterile principale ale Europei, evitând primatul uneia asupra celeilalte.

În efervescenţa revoluţionară, Talleyrand s-a simţit în largul său. Talleyrand era un episcop ateu atunci când s-a confruntat cu evenimentele brutale ale revoluţiei franceze. Talleyrand a abandonat interesele Bisericii, înschimbul celor ale stării a treia, când deputaţii acestei stări se vor proclama Adunare naţională şi vor trece la elaborarea unei Constituţii.

Răspopit, a fost unul dintre inspiratorii proiectului de lege prin care bunurile clerului urmau a fi cedate naţiunii şi s-a numărat printre primii care au depus jurământul faţă de Constituţia civilă a clerului, înainte de a-i hirotonisi el însuşi pe noii preoţi.

Pe 14 februarie 1790, a celebrat messa de pe Câmpul lui Marte, cu ocazia sărbătorii federaţiei. Devenit şef al clerului constituţional, i-a uns pe ultimii episcopi. Au început să circule pamflete care îl criticau pe episcopul apostat, iar după 1790, an în care a demisionat din funcţia sa de episcope, Talleyrand şi-a atras mania papei Pius al VI-lea. În continuare, Talleyrand a fost trimis dincolo de Canalul Mânecii, pentru a încerca să convingă Anglia să nu se alăture coaliţiei europene care ameninţa revoluţia. Misiunea sa a eşuat însă şi Parisul l-a suspectat că Talleyrand şi-a urmărit mai degrabă propriile interese decât pe cele ale patriei. În plus, au circulat anumite documente compromiţătoare, care dezvăluiau anumite discuţii secrete pe care le-ar fi purtat cu regele.

Aflat în misiune diplomatic, Talleyrand a susţinut că această ţară trebuia să fie un partener privilegiat al Franţei, pentru a menţine un echilibru european. Britanici înşişi l-au considerat indezirabil, astfel încât Talleyrand a trebuit să aleagă exilul. În 1793, Talleyrand a fost clasat pe lista emigranţilor şi a fost declarat duşman al naţiunii franceze, în momentul în care au fost descoperite câteva documente din care rezulta că regale Ludovic al XVI-lea îi însărcinase cu menţinerea monarhiei. Pe 3 februarie 1794, s-a îmbarcat spre Statele Unite ale Americii.

Talleyrand a revenit în Franţa doi ani mai târziu, în urma intervenţiei doamnei de Staël şi în 1797 Barras l-a numit ministru al Afacerilor Externe. În această poziţie, Talleyrand a hotărât că a sosit timpul pentru a face o mare avere. Venalitatea lui Talleyrand nu a fost egalată decât de incredibila sa abilitate de a se strecura în jocurile puterii. În această perioadă, Talleyrand a început să se intereseze de Napoleon Bonaparte. Relaţiile dintre cei doi au alcătuit un melanj de fascinaţie şi respingere reciprocă, iar legăturile lor s-au bazat pe faptul că amândoi ştiau că au nevoie unul de celălalt.

Talleyrand a intuit imediat potenţialul, capacitatea şi ambiţia tânărului general. A devenit unul dintre principalii consilieri ai lui Napoleon, susţinând plecarea acestuia în Campania din Egipt. În 1799, după ce Bonaparte s-a întors la Paris, cei doi s-au înţeles cu Sieyes, unul din cei cinci directori ai puterii executive. Ridicând în slăvi lovitura de forţă din 18 brumar, el fiind de fapt unul dintre artizanii ei, Talleyrand a devenit eminenţa cenuşie a lui Bonaparte. Lovitura de stat a dus la căderea Directoratului şi instalarea Consulatului, cu Napoleon Prim-Consul. Pacificarea Franţei în cursul Consulatului a fost apogeul drumului comun al celor doi oameni de stat. În 1802, la cererea lui Napoleon, Talleyrand s-a căsătorit cu amanta sa, madame Grand.

Bătăliile din perioada Consulatului şi apoi cele din vremea imperiului s-au încheiat de fiecare dată printr-un tratat negociat de el: Amiens în 1802, Presbourg în 1805, după Austerlitz, Tilsit în 1807, după Friedland.

Regaliştii francezi au crezut o vreme că se pot apropia de Napoleon prin intermediul lui Talleyrand. După ce a fost proclamat imperiul, Talleyrand l-a încurajat pe Napoleon să se încoroneze împărat. După victoria de la Ulm, contra austriecilor, din 1805, Talleyrand a elaborat la Strasbourg un raport către împărat, în care preconiza organizarea unui echilibru European între puterile momentului. Franţa trebuia să alieze cu Austria, împotriva Angliei, Prusiei şi Rusiei. Napoleon îşi dorea însă primatul absolut al Franţei. Talleyrand a încetat să-l mai servească pe împărat, care-şi urma propriile idei. Ridicat la rangul de mare şambelan şi numit prinţ de Benevento în 1806, Talleyrand a fost un personaj important al imperiului.

În 1807, a fost numit mare lector. Dar relaţiile sale cu Napoleon s-au răcit după Campania dezastruoasă din Spania. Împăratul, care ştia despre negocierile secrete pe care ministrul său le-a purtat cu ţarul Rusiei şi cu Austria, i-a spus la un moment dat: „Eşti un rahat în veşminte de mătase!”.

La 10 august 1807, Talleyrand a demisionat din funcţia de ministru de externe. Căzut în dizgraţie în 1809, Talleyrand a ţesut intrigi la curţile europene, încercând să convingă capetele încoronate să sprijine revenirea Bourbonilor pe tronul Franţei şi a manipulat atât de bine încât, din primele zile ale Restauraţiei, şi-a oferit serviciile noului regim.

În 1814, după înfrângerea lui Napoleon la Leipzig, Talleyrand a rămas în Paris, fiind singura autoritate cu care Aliaţii au putut să poarte tratative. Talleyrand este cel care i-a primit pe regale prusiei şi ţarul Rusiei, obţinând de la aceştia restauraţia Bourbonilor, după consultarea Sena-tului.

Ludovic al XVIII-lea l-a numit preşedinte al Consiliului şi i-a cerut să reprezinte Franţa la Congresul de la Viena, din 1815. Talleyrand a semnat, în calitate de şef de govern, primul Tratat de la Paris cu Aliaţii. Statul francez a fost readus la graniţele sale din 1790, dar Talleyrand a reuşit cel puţin să dezbine coaliţia care intenţiona să slăbească Franţa definitiv şi s-a implicat în organizarea Belgiei ca stat independent. 

Numit preşedinte al Consiliului pe 9 iulie 1815, Talleyrand a văzut soarta întorcându-se brutal împotriva sa: ultraregaliştii au obţinut demiterea sa după numai două luni. Retras la castelul său de la Valencay, Talleyrand şi-a scris „Memoriile”, mulţumindu-se cu un loc în Camera Pairilor.

În timpul domniei lui Carol al X-lea, a susţinut opoziţia liberal. Când a izbucnit revoluţia din 1830, a facilitat urcarea pe tron a lui Ludovic-Filip. Drept recompensă, Talleyrand a fost numit ambassador la Londra. În următorii patru ani a reuşit o îmbunătăţirea spectaculoasă a relaţiilor cu Marea Britanie. În 1834, a participat la realizarea cvadruplei alianţe între Franţa, Spania, Anglia şi Belgia. După această ultimă realizare, Talleyrand a renunţat la postul său, plictisit de relaţiile cu omologul său britanic Lordul Palmerston.

La revenirea în Franţa l-a preocupat o ultimă problemă: şi-a dorit să revină sub aripa Bisericii. Vaticanul, neîncrezător, i-a solicit o retractare în scris a tuturor păcatelor sale. Talleyrand a acceptat, dar a tras de timp. Abia pe 17 mai 1838, cu câteva ore înainte de a muri, a semnat actul care i-a adus iertarea Bisericii.

Şchiop precum Diavolul

Expresia îi aparţine lui Victor Hugo şi alături de el numeroşi au fost cei care au criticat josnicia lui Talleyrand. Chateaubriand i-a schiţat următorul portret:

„Leneş şi fără carte, fire frivolă şi inimă slabă, prinţul de Benevento se mândrea cu ceea ce ar fi trebuit să-l ruşineze: că a rămas în picioare după căderea imperiilor. Spiritele ale care fac revoluţiile dispar; cele josnice, care profit de ele, rămân. Oamenii de mâine sunt cei care asistă la defilarea generaţiilor: lor le revine misiunea de a pune viza pe paşaport şi de a pecetlui sentinţa. Domunl de Talleyrand făcea parte din această speţă inferioară: el semna evenimentele, nu le făcea.”