TÂLCUIREA SFINTEI LITURGHII (I+II+III)

Argument

Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă a Bisericii Ortodoxe. Este centrul şi temelia cultului creştin ortodox, fapt care se va vedea în cele ce urmează. La fiecare Sfântă Liturghie, Hris­­tos se jertfeşte în mod real şi ni se împărtăşeşte cu însuşi Tru­pul şi Sângele Său.
Dar, pentru că foarte puţini credincioşi cunosc în amănunt semnificaţia momentelor Sfintei Liturghii, ne-am gândit să pu­nem la îndemâna celor interesaţi această cărticică, în care să poată afla explicarea pe scurt a fiecărui act care are loc de-a lungul întregii slujbe.
De fapt, Sfânta Liturghie este actualizarea vieţii pământeşti a Mântuitorului Iisus Hristos de la Întrupare, Înălţarea Sa la cer şi până la Pogorârea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie actualizează întreaga istorie a mântuirii noastre prin Iisus Hristos. Nu putem spune că la Sfânta Liturghie jertfa se repetă, pentru că ea este unică şi s-a adus o singură dată. Nu putem spune nici că se înnoieşte, fiindcă cea săvârşită pe Golgota nu s-a învechit, ci se actualizează, se aduce la zi, se prelungeşte până la noi şi până „la sfârşitul veacurilor”. De aceea, fiecare act care se petrece la Sfânta Liturghie corespunde unui moment din viaţa pămân­tească a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Participarea noastră la Sfânta Liturghie este participarea noastră la toate momentele vieţii pământeşti a Mântuitorului. De altfel, el spune, în Evanghelia de la Matei, capitolul 28, versetul 20: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”.
Absolut firesc ne putem întreba: cum Hristos este cu noi în toate zilele, de vreme ce s-a înălţat cu trupul la cer, la patruzeci de zile după Înviere? Hristos este cu noi tocmai prin actualizarea jertfei care are loc la fiecare Sfântă Liturghie. Noi, când ne ducem la biserică, ne ducem nu numai ca să ne rugăm, nu numai ca să ascultăm predica preotului prin a cărui gură vorbeşte însuşi Dumnezeu, ci şi ca să fim în comu­niune, adică împreună unii cu alţii şi, în primul rând, în comuniune cu Hristos. Comuniune înseamnă legătura de iubire cu fraţii de credinţă, legătura de iubire cu Dumnezeu.
La fiecare Sfântă Liturghie, noi împreună cu El ne naştem, îm­preună cu El ne răstignim, împreună cu El murim pe cruce şi ne îngropăm, dar şi împreună cu El înviem şi ne înălţăm la cer de-a dreapta Tatălui.
Noi am putea spune că nu ne-am născut şi n-am trăit pe vremea când Hristos a petrecut trupeşte printre oameni pe pământ. Am putea fi nemulţumiţi că n-am fost contemporani cu El. Dar, dacă vom înţelege semnificaţia fiecărui moment, a fiecărui act care are loc la Sfânta Liturghie, atunci nu ne vom putea plânge, fiindcă El, Hristos, este cu noi şi noi cu El (dacă participăm regulat la Sfânta Liturghie). Este veşnic contemporan nouă şi creştinilor din toate timpurile.
Liturghie înseamnă „slujbă pu­blică” sau „lucrare de obşte”, spre deosebire de rugăciunea parti­culară pe care omul o rosteşte acasă, ori înainte, ori după slujba publică.
Ne vom îngădui a arăta că nu este deloc recomandat ca rugăciunea particulară să se facă în timpul celei publice. Sfânta Liturghie trebuie ascultată cu toată luarea amin­te şi să nu i se interpună nici chiar rugăciunea particulară.
Sfânta Liturghie este aceeaşi Cină de Taină, la care, în seara din Joia Patimilor, Domnul nostru Iisus Hristos a binecuvântat pâinea, a frânt-o, a mulţumit, a dat-o sfin­ţilor săi ucenici şi apostoli zicând: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge spre ietarea păcatelor”, asemenea şi paharul după cină zicând…„Beţi dintru acesta toţi acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Sfânta Liturghie este aceeaşi Cină din Emaus, în cadrul căreia, la împărtăşanie, Hristos se face cu­noscut ucenicilor Luca şi Cleopa. „Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea şi după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li
s-au deschis ochii şi L-au cunoscut” (Luca 24, 30-31).
La Sfânta Liturghie noi stăm cu Hristos la masă, cinăm împreună cu El în Împărăţia lui Dumnezeu. Este şi motivul pentru care, nu întâmplător, Sfânta Liturghie începe cu cuvintele: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Iar în cartea Apocalipsei, capitolul 3, versetul 20, scrie: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va des­chide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Ce demnitate, ce onoare să stai cu Hristos la aceeaşi masă şi să-L ai ca oaspete sau să fii oaspetele Lui!
Iată de ce este important ca toţi să cunoaştem semnificaţia fiecărui moment, a fiecărui act al Sfintei Liturghii, încât noi să avem o participare activă şi conştientă la ceea ce se petrece.
Sfânta Liturghie nu este doar o sumă de cântări, o sumă de rugăciuni, ci reprezintă Cina cea de Taină la care Hristos este prezent şi noi împreună cu El. De aceea nu se află şi nu vrea să se afle într-o competiţie cu „frumuseţea” cântă­rilor sau rugăciunilor cultelor care nu au darul Sfintei Liturghii.
Sfânta Liturghie este ospăţul la care este primit după pocăinţă fiul risipitor de către Tatăl cel ceresc, iar viţelul cel îngrăşat este Sfânta Împărtăşanie (Luca 15, 11-32).
Sfânta Liturghie este cina cea mare la care stăpânul Dumnezeu chea­mă pe mulţi şi, dacă cei chemaţi îşi justifică într-un fel sau altul absenţa şi nu se duc refuzându-I invitaţia, El „se mânie” (Luca 14, 21). Reţineţi, iubiţi cititori, refuzul de a participa la cină, la Sfânta Liturghie Îl mânie pe Dumnezeu. Cine-i omul neînţelept care vrea prin aceasta să atragă asupra sa mânia lui Dumnezeu? (Luca 14, 16-24).
Desigur, ca să participe la Sfânta Liturghie, credincioşii trebuie să înţeleagă momentele şi actele care se săvârşesc în cadrul slujbei. Altfel, li se va părea o lucrare lipsită de semnificaţie. Când credinciosul participă, el trebuie nu numai să înţeleagă, ci şi să caute ca, îm­preună cu toată obştea, să se suprapună cu gândul sau cu cuvântul peste ceea ce rosteşte preotul în altar sau cântăreţii la strană şi, astfel, să se bucure de ospăţul cinei.
Iată motivele care ne-au determinat să explicăm pe scurt şi în cuvinte simple, pe înţelesul tuturor credincioşilor, semnificaţia şi simbolismul Sfintei Liturghii, precum şi a actelor care se săvârşesc şi se petrec acolo.
Sfânta Liturghie este centrul ortodoxiei, pentru că, în cadrul ei, se actualizează jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat şi numai ortodoxia a păstrat Sfânta Liturghie în întreaga ei splendoare şi frumuseţe.
Se poate, firesc, să se întrebe ci­neva de ce creştinismul, în general, şi ortodoxia, în special, repre­zintă dreapta credinţă descoperită de Dumnezeu oamenilor? Pentru că creştinismul se întemeiază pe jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat şi numai ortodoxia a păstrat autentic actualizarea acestei jertfe. Creştinismul nu este doar o sumă de învăţături sau precepte morale ale unui om mai mult sau mai puţin învăţat. Toate religiile sunt călăuză către Hristos (Galateni 3,24). Toţi întemeietorii de religii sunt sub pământ, numai întemeietorul creştinismului este înviat şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Numai Hristos a fost prorocit şi numai în El s-au împlinit toate cele mai dinainte zise prin profeţi.
Dintotdeauna oamenii au căutat să intre în graţia lui Dumnezeu. „De atunci au început oamenii să cheme numele Domnului Dumnezeu” (Facere 4, 26) şi pentru a-I căpăta bunăvoinţa se gândeau ce şi cum să-I ofere în dar. În această idee, construiau altare (altar în­seamnă loc înalt) pe care făceau foc şi ardeau ceva ce să răspân­dească miros plăcut. Dumnezeu - în credinţa lor -  primea „buna mireasmă” şi le ierta greşelile pentru care au ieşit din graţia Lui.
Jertfele erau de multe feluri: tă­mâie, animale curate (care rumegă şi au copita despicată), roade ale pământului (vezi Cain), alteori jertfe umane.
O jertfă desăvârşită, un dar sfânt, omul nu putea aduce lui Dumnezeu pentru greşeala lui Adam şi a urmaşilor săi. De aceea a fost nevoie ca Însuşi Dumnezeu să ia trup omenesc în persoana Fiului şi să se aducă pe Sine jertfă pentru toate păcatele omenirii, iar noi nu avem cum să beneficiem de roa­dele acestei jertfe altfel decât participând la Sfânta Liturghie care, aşa cum am spus, este actualizarea celei de pe cruce. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).
Nu vom vorbi acum decât în treacăt de vrednicia cu care se cuvine a ne apropia de Sfânta Jertfă, deşi este esenţialmente necesar acest lucru, care, fireşte, nu se poate oricum. Cel găsit fără haină de nuntă a fost legat de mâini şi de picioare şi scos afară de la masa ospăţului (Matei 22, 13). Vom spune doar că vrednicia o do­bân­dim prin pocăinţă mărturisindu-ne des şi bine.„Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (I Corinteni 11, 28). „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi de sângele Domnului” (I Corinteni 11, 27).
 

Proscomidia
 

Sfânta Liturghie are trei părţi. Prima parte se numeşte proscomidie şi este săvârşită de către preot în şoaptă (în taină) la masa din stânga Sfintei Mese a Altarului, în timp ce la strană se cântă slujba de dimineaţă (utrenia) şi constă în pregătirea darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi. Proscomidie înseamnă „punere înainte”.
În această parte a Sfintei Liturghii, darurile de pâine şi vin se bine­cuvântează, se afierosesc şi devin Cinstite Daruri, „înainte” de jertfa propriu-zisă. De ce pâine şi vin? Pentru că aşa a făcut Mântuitorul şi aşa a lăsat poruncă: „…aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” (Luca 22,19). Pe de altă parte, pentru că sunt elemente care întreţin viaţa omului, dar o şi simboli­zează. Pâinea închipuie trupul, iar vinul sângele.

După cum din mai multe boabe de grâu se face pâinea, care este una, şi vinul, care este unul, se face din mai multe boabe de strugure, tot aşa şi noi, prin împărtăşanie, devenim un singur trup cu Domnul Hristos şi un trup unii cu alţii. Iată cât de bine se ilustrează în aceste daruri unitatea Bisericii lui Hristos. „De vreme ce este o singură Pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură Pâine ne împărtăşim” (I Corinteni 10, 17).
Prescura o închipuie pe Maica Domnului. Ducerea prescurii la bi­serică poate corespunde cu Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Din prescură se scoate la început o părticică în formă de cub care se numeşte Agneţ, de la cuvâtul grecesc agnos (latineşte agnus) şi care tradus în româneşte înseamnă miel, după cum a zis Sfântul Ioan Botezătorul „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) şi prorocit de Isaia „ca un Miel spre junghiere s-a adus” (Isaia 53, 7).
Scoaterea Agneţului din prescură înseamnă Întruparea şi Naşterea Mântuitorului din Preacurata.
Masa proscomidiei înseamnă peş­tera din Bethleem, discul (acea farfurioară din metal prevăzută cu un picior de susţinere, pe care se aşază Agneţul) înseamnă ieslea în care a fost culcat pruncul Iisus. Deasupra Agneţului, pe disc, se aşază o stea în formă de cruce care are braţele îndoite ca să protejeze darurile de pe el.
Steluţa închipuie steaua care i-a călăuzit pe magi la Hristos. „…steaua …a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (Matei 2, 9). Darurile se acoperă cu trei acoperăminte care închipuie scutecele cu care pruncul Iisus a fost înfăşat „Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle” (Luca 2, 7), iar tămâia închipuie darurile aduse de magi: aur, smirnă şi tămâie. „…şi deschi­zând  vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smir­nă” (Matei 2, 11).
Rămânerea darurilor la proscomidiar până la ducerea lor pe altar prin biserică închipuie perioada care a trecut de la copilăria lui Iisus Hristos până când a ieşit la propovăduire, la vârsta de treizeci de ani.
Proscomidia mai are şi o altă sem­nificaţie. Proscomidiarul (ma­­sa proscomidiei) închipuie Golgota, copia sau cuţitul cu care se taie pâinea închipuie suliţa cu care Domnul a fost împuns în coastă.
Scoaterea Agneţului din pre­scu­ră, tăierea crucişă şi împungerea cu copia semnifică jertfa sânge­roasă a Domnului, răstignirea şi toate patimile suferite de El.
Acoperă­mântul discului închi­puie giul­giu­rile de înmormân­tare, acope­ră­mântul poti­ru­lui (paharului) marama Veronicăi, iar Aerul (acoperământul cel mare) piatra de la uşa mormântului. Vinul şi apa reprezintă sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului şi care au devenit tainele de bază ale Bi­sericii: Botezul şi Împărtăşania. Potirul închipuie paharul de la Cina cea de Taină, şi, pe de altă parte, vasul cu fiere şi oţet cu care a fost adăpat Domnul pe cruce, iar Sfântul disc, patul pe care a fost aşezat Trupul Domnului de către Iosif şi Nicodim înainte de a-L pune în groapă.
Buretele cu care preotul adună părticelele de pe disc închipuie buretele îmbibat cu oţet şi fiere spre a I se da Mântuitorului, iar cădirea de la sfârşitul proscomidiei ne aduce aminte de aromele cu care a fost îmbălsămat trupul Domnului înainte de a fi înmormântat.
Maica Domnului de lângă cru­cea Fiului este şi ea prezentă prin mi­rida, (părticica) triun­ghiu­lară aşe­zată de-a dreapta Sfântului Agneţ. „Stătut-a Împă­răteasa de-a dreapta Ta, îmbră­cată în haină aurită şi preaîn­fru­mu­se­ţată” (Psalmul 44, 11).
Trebuie să spunem că pe disc, ală­turi de Mântuitorul şi de Maica Domnului, se află nouă părticele care închipuie pe toţi Sfinţii lui Dumnezeu: Sfinţii Arhangheli, Sfântul Ioan Bo­tezătorul şi Sfinţii Proroci, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Ierarhi, Mucenicii şi Muceniţele, cuvio­şii şi cuvioasele, sfinţii doctori fără de arginţi, părinţii Maicii Domnului şi sfântul sau sfinţii zilei în care se săvârşeşte Liturghia respectivă şi sfântul a cărui Sfântă Liturghie se săvâr­şeşte (Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare).
De asemenea, se află părticele spre pomenirea arhiereilor locali, conducătorilor ţării şi ctitorilor bisericii şi a tuturor drept­măritorilor creştini, vii sau adormiţi, care se pomenesc la Sfânta Liturghie, precum şi a preotului liturghisitor.
Cu alte cuvinte, alături de Hristos care se jertfeşte, se află toată Biserica Lui, toţi cei mântuiţi şi toţi cei care vor să se mân­tuiască. La Sfânta Liturghie întreaga biserică se află cu Hristos, în comuniune de iubire, potrivit cuvintelor Sale: „…vo­iesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Tu Mi-ai dat-o” (Ioan 17, 24).

Liturghia celor chemaţi

Partea a doua a Sfintei Liturghii se numeşte Liturghia celor che­maţi care începe cu binecuvân­tarea şi continuă până la ecte­nia (rostirea): „câţi sunteţi chemaţi ieşiţi… ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână…” după care începe imediat Litur­ghia credincioşilor cu cuvintele: „câţi suntem credincioşi iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm.”
Această parte se mai numeşte şi Liturghia cuvântului pentru că ea cuprinde partea învăţătorească; cele trei antifoane, citirea Apostolului, a Evangheliei şi predica ce în vechime se rostea în acest moment şi nu la sfârşitul Sfintei Liturghii ca acum. Aceasta pentru ca să poată fi ascultată de cei chemaţi (catehumenii nebote­zaţi) care ieşeau afară la Litur­ghia credincioşilor în cadrul căreia credincioşii (botezaţii) se împărtăşeau. La acest moment nu aveau voie să participe chemaţii (nebotezaţii).
Înainte de începerea Sfintei Liturghii se cântă imnul îngeresc de la Naşterea Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14) pentru ca să se aducă aminte de venirea Domnului pe pământ prin întruparea şi naşterea Sa, anunţată de îngeri în noaptea Naşterii.
Preotul rosteşte de trei ori cu mâinile ridicate rugăciunea de chemare a Sfântului Duh („Împă­rate ceresc…”), deoarece cu pu­terea harului Sfântului Duh se săvârşesc actele care au loc la Sfânta Liturghie deci şi Sfânta Jertfă.
Sfânta Liturghie propriu-zisă începe cu formula de binecuvântare: „Binecuvântată este împă­răţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…” înţelegând că prin participare la această sfântă slujbă noi suntem deja în Împă­răţia lui Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit în persoane. La Sfânta Liturghie noi pregustăm raiul. Raiul va fi o nesfârşită Li­tur­ghie, o nesfârşită sărbătoare.
În timpul binecuvântării, preotul face cu Sfânta Evanghelie peste Sfântul Antimis semnul Sfintei Cruci. Sfântul Antimis este o pânză de in pătrată, pe care este imprimată icoana luării Domnului de pe cruce şi a punerii Lui în mormânt, încadrată de icoanele celor patru evanghelişti şi a Cinei celei de Taină şi pe care este scris hramul bisericii cu semnătura episcopului locului. În partea de sus a acestei pânze se află un mic buzunărel în care sunt aşezate Sfinte Moaşte (oseminte ale sfinţilor). În vechime Sfintele Li­turghii se săvârşeau pe mormin­tele sfinţilor, ale martirilor prin a căror jertfă s-a dovedit continuitatea credinţei şi buna mărturie pe care au dat-o. Astăzi aducem sfintele moaşte, fie în altare, fie în antimise fără de care Sfânta Liturghie nu este îngăduit a se săvârşi. Sfântul Antimis împiedică eventuala risipire, din greşeală, a vreunei părticele din Sfintele Daruri.
Pe vremea persecuţiilor, la venirea păgânilor, sfântul antimis se aduna de cele patru colţuri şi slujitorul fugea cu Sfintele Taine pentru a nu fi pângărite.

Sfânta Evanghelie, care tot timpul se află pe Sfânta Masă, îl închipuie pe Însuşi Hristos pentru că în ea sunt înseşi cuvintele, învăţătura şi noua Lege a lui Iisus Hristos. Iar semnul Sfintei Cruci se face ca să se arate că slujba care începe, se săvârşeşte în amintirea jertfei de pe cruce a Mântuitorului, care prin Cruce şi prin Evanghelie a întemeiat Împărăţia Sa pe pământ.
Pe lângă Sfântul Antimis pe masa Sfântului Altar se mai află Chivotul Legii Noi, a lui Iisus Hristos, Sfânta Evanghelie cum am mai arătat, şi Sfânta Cruce. Chivotul este o cutie din lemn sau metal, de obicei în forma bisericii în care se află, şi în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie de la Liturghia din Joia Patimilor, deshidratată (din care s-a scos apa prin uscare la Liturghia din a treia zi de Paşti) pentru a nu se altera pe tot par­cursul anului şi cu care preotul va pu­tea împărtăşi de urgenţă bolnavii.
Potrivit legii Vechiului Testament care este „doar umbra bunurilor viitoare, şi nu chipul însuşi al lucrurilor” (Evrei 10,1), în Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii Vechi în care se păstra vasul cu mană, Tablele Legii şi toiagul lui Aaron care odrăslise.
În Biserica creştină, care ţine locul Templului legii vechi, Sfânta Îm­păr­tăşanie ţine locul manei; „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie, dar au murit; aceasta este Pâinea care Se pogoară din cer, pentru ca tot cel ce mănâncă din Ea să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 49-51).
Sfânta Evanghelie care cuprinde Legea cea Nouă a iubirii adusă de Iisus Hristos ţine locul Tablelor Legii vechi aduse de Moise.
În locul toiagului lui Aaron care legitima prin odrăslire (înmugurire) preoţia veche, în Biserica creştină se află Crucea prin care Hristos a biruit moartea. (Coloseni 2,15).
Iată paralela din care vedem superioritatea celor noi. În locul lui Moise - Hristos, în locul Templului - Biserica, în locul Tablelor Legii – Evanghelia, în locul manei - Sfânta Împărtăşanie şi în locul toiagului lui Aaron - Sfânta Cruce.
Ne vedem obligaţi să afirmăm cu tărie şi convingere că nu există Biserică a lui Hristos acolo unde nu există Altar, Împărtăşanie, Evan­ghelie, Cruce, Sfinte Moaşte, preoţie slujitoare a Tainelor lui Hristos, Maica Fiului lui Dumnezeu întrupat şi toate realităţile înnoite ale descoperirii lui Dumne­­zeu, actualizate în Sfânta Liturghie.
La începutul Liturghiei uşile împă­răteşti (uşile din mijlocul iconostasului, prin care intră Împăratul Hristos reprezentat de către slujitorul Său legitim) şi dvera (perdeaua) sunt deschise ceea ce înseamnă că prin venirea Mântuitorului ni s-au deschis uşile raiului şi ale împărăţiei cerurilor: „De acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,51).
După binecuvântare, uşile se în­chid, rămânând deschisă doar perdeaua dovadă că taina Întru­pării şi a Naşterii rămâne deocam­dată necunoscută oamenilor ci cunoscută numai îngerilor, magi­lor, păstorilor şi celor din preajma Pruncului.
Primele trei cântări (antifoane) de la Sfânta Liturghie ne amintesc de vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar încă nu era cunoscut, după cum şi Cinstitele Daruri rămân încă în atmosfera de taină a proscomidiarului. Aceste trei cân­tări sunt alcătuite din versete din psalmi cu proorocii despre Hristos, iar cei ce le cântă închipuie proo­rocii dinaintea lui Ioan Botezătorul.
Fericirile (antifonul III) reprezintă începutul lucrării publice a Mântuitorului, iar deschiderea uşilor la această cântare arată că Mântuitorul iese din viaţa necunoscută de până aici, se arată şi se descoperă şi celor ce nu-L cunoşteau până acum.
Ieşirea sfinţiţilor slujitori cu Sfânta Evanghelie (vohodul mic) în­seam­nă arătarea Domnului în lume, (prin botezarea în rîul Iordan şi propovăduirea Evangheliei) (Mar­cu 1,14).

Sfânta Evanghelie îl întruchipează pe însuşi Hristos. De aceea credin­cioşii se pleacă şi I se închină cântând. „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos…” (Psalmul 94,6; 105,47), iar preotul în semn de respect o sărută ca şi cum ar săruta mâna sau picioarele Domnului însuşi.
Luminile (lumina) purtate înaintea Sfintei Evanghelii simbolizează lumina spirituală adusă de Mântuitorul prin Sfânta Evanghelie, iar purtătorii (purtătorul) închipuie pe proorocii Vechiului Testament care au prevestit venirea Domnului, îndeosebi pe Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului, (Marcu 1,2-3) pe care Mântuitorul însuşi l-a numit făclie (Ioan 5,35) şi despre care un alt prooroc a spus: „Gătit-am făclie Unsului Meu…” iar în cartea Ieşirii capitolul 23, versetul 20 scrie: „Tri­mite-voi pe îngerul Meu înaintea feţei tale…”

În vechime, Sfânta Liturghie se asculta şezând în strane sau chiar pe duşumeaua bisericii, de aceea la momentele importante, cum este cel de la ieşirea cu Sfânta Evan­ghelie, preotul rosteşte cuvintele: „Înţelepciune. Drepţi”, adică ade­vărata înţelepciune vine de la Hristos întruchipat în Sfânta Evan­ghelie şi se cade să-L întâm­pinăm în picioare, aşa cum de exemplu şcolarii în clasă se ridică la intrarea dascălului. Cuvintele „Înţelep­ciune, Drepţi” se repetă şi înaintea altor momente importante de la Sfânta Liturghie.

În ce priveşte întreit sfînta cântare „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!” este o împreună cântare a îngerilor cu cei ce participă la slujbă (Isaia 6,1-3; Apocalipsă 4,8; Psalmul 41,2; Efeseni 1,10). Îngerii împreună cu oamenii parti­cipă şi cântă la Sfânta Liturghie în cinstea Sfintei Treimi. Această cântare simbolizează unirea celor din cer cu a celor de pe pământ prin întruparea lui Hristos.
Citirea Apostolului (texte din Faptele sau din epistolele Sfinţilor Apostoli) reprezintă trimiterea la propovăduire a Sfinţilor Apostoli. Cădirea sau tămâierea din timpul Apostolului se face în cinstea Sfintei Evanghelii care urmează a se citi îndată şi simbolizează atât pe Sfinţii Apostoli, cât şi mireasma învăţăturii dumnezeieşti răspândită de ei în toată Biserica „(Noi apostolii) suntem pentru Dumnezeu, bună mireasmă a lui Hristos… şi prin noi răspândeşte în tot locul mireasma cunoştinţei Lui.” (II Corinteni, 2, 14-15), sau mai poate închipui darul Sfântului Duh, dat prin Evanghelie la toată lumea.   
„Citirea Sfintei Evanghelii închi­puie arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică pe Mântuitorul însuşi propovăduind mulţimilor. De aceea, atât înainte, cât şi după citirea ei, cântăreţii (credincioşii) o salută cu cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!” ca şi cum ar saluta pe Domnul însuşi.”                     
După ieşirea cu Sfânta Evanghelie, prin care Mântuitorul se arată lumii, cântările profetice (antifoanele) sunt înlocuite de cântări ale noului Aşezământ (ale Maicii Domnului, ale sfinţilor sau slăvim pe Hristos însuşi pentru petrecerea Lui printre noi).
Prin citirea Apostolului şi a Evangheliei prezenţa lui Hristos devine mai apropiată, prin citirea Evangheliei, vorbeşte El însuşi.
Desfacerea Sfântului Antimis închipuie săparea mormântului în care urmează mai târziu să fie îngropat Mântuitorul.
Strângerea miridelor de pe Sfântul Antimis cu buretele la cuvintele: „Să-i unească pe dânşii (pe catehumeni) cu Sfânta Sa sobor­ni­cească şi apostolească Biserică”, simbolizează unirea catehumenilor cu Biserica, iar semnul sfintei cruci făcut de preot cu buretele peste Antimis este ca o pecetluire, sau o binecuvântare a mormântului.
Ieşirea, odinioară a catehumenilor la cuvintele: „Cei chemaţi, ieşiţi!…” înseamnă sfârşitul lumii şi despărţirea celor drepţi de cei păcătoşi la judecata viitoare, pentru că la Liturghia credincioşilor ei se împărtăşesc şi se unesc cu Hristos fapt ce închipuie gustarea fericirii depline în rai.
Închiderea uşilor altarului după Evanghelie înseamnă sfârşitul celor pământeşti şi intrarea drepţilor la ospăţul de nuntă al lui Hristos după judecata viitoare.
 

Liturghia credincioşilor
 

Acum începe partea a treia a Sfintei Liturghii.
Cântarea „Care pe Heruvimi…” arată că noi închipuim pe îngeri şi ne pregătim ca astfel să-L primim pe „Împăratul tuturor”, Care va apărea, la vohod, în mij­locul nostru sub forma Cins­titelor Daruri şi Căruia îi cântăm „Aleluia!” (Lăudat să fie); de aceea suntem îndemnaţi „să lepădăm toată grija cea lu­mească” pentru ca să-L întâm­pinăm cu cinstea cuvenită. Atmosfera de mister este sporită prin cădirea din timpul Heruvicului, când se înmiresmează biserica în cinstea Darurilor care vor fi purtate în curând prin mij­locul ei la vohod (ieşire).   
Vohodul (ieşi­rea) cu Cinstitele Daruri închipuie pe de-o parte ultimul drum făcut de Domnul înainte de Patima şi moartea Sa, din Betania în Ierusalim, intrarea Sa triumfală în Cetatea Sfântă, unde trebuia să se jertfească, iar pe de altă parte, alaiul funebru de la răstignirea şi îngroparea Domnului, adică transportarea Sfântului Său Trup de la locul răstignirii (Golgota) la locul unde era săpat mormântul.       
Masa proscomidiei acum închi­puie locul răstignirii, iar Sfântul Disc reprezintă patul sau năsălia pe care a fost pus şi purtat trupul sfânt. Purtătorii Cinstitelor Da­ruri reprezintă pe Iosif din Arimateia şi pe Nicodim care au coborât trupul Domnului de pe cruce şi l-au pus în mormânt. De aceea, când slujesc mai mulţi preoţi, aceştia poartă în mâini
uneltele de tortură ale Patimilor: cruci, copia, linguriţa, buretele etc. ca şi când l-ar însoţi pe Domnul pe drumul Calvarului sau al mormântului. Pomenirile făcu­te de preoţi acum sunt, după pilda tâlharului de-a dreapta care-L ru­ga pe Domnul: „Pomeneşte-mă Doam­ne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. (Luca 23,42) şi care a căpătat de la Mântuitorul făgăduinţa raiului.   

Altarul şi Sfânta Masă închipuie acum gră­dina în care s-a săpat mormântul, iar Sfântul Antimis în­suşi mormântul. Aşe­za­rea Cins­titelor Daruri pe el în­seam­­nă punerea Domnului în mormânt.
Acoperământul discului simbo­li­zează marama pusă pe capul celui răstignit; acoperământul potirului, giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Domnului, iar acoperă­mân­tul cel mare (Aerul), închipuie pia­tra de la intrarea mormântului. Cădirea Darurilor sunt miresmele aduse de femeile mironosiţe. Steluţa deasupra discului închi­puie pecetea pusă pe piatra mormântului. Închi­derea uşilor acum înseamnă pogorârea Domnului la iad cu sufletul, iar închiderea perdelei închipuie întărirea mormântului cu strajă.
Partea care urmează acum caută să pregătească slujitorii şi cre­din­cioşii pentru participarea cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. După ectenia „Să plinim rugăciu­nea noastră Domnului…” urmează îndemnul: „Să ne iubim unii pe alţii…” ceea ce reproduce cuvintele Mântuitorului: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul…” (Ioan 13,34; 15,12).   
Fără iubirea lui Hristos să nu îndrăznim să aducem darul la altar. „Dacă aduci darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce a­minte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi atunci venind adu darul tău” (Matei 5,23-24). Acum are loc sărutarea păcii.
În vechime toţi credincioşii din biserică îşi cereau iertare de la toţi şi în unele biserici ritualul se mai păstrează şi astăzi. Bărbaţii se sărutau între ei şi femeile între ele, dar pentru că slujba se întrerupea prea mult şi actul se preta uşor la dezordine, a fost abandonat, azi la noi, păstrându-se doar între clerici.

Urmează rostirea Crezului, pentru că, pe lângă iubire ni se cere şi credinţă dreaptă sau adevărată (ortodoxă) ca să putem participa cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe, drept pentru care se rosteşte ades cu voce tare.           
Cuvintele: „Uşile uşile…” se adre­sau odinioară paznicilor care pă-zeau uşile să nu intre păgânii sau chiar credincioşii spre a nu tulbura acest moment solemn. Astăzi au înţeles de a asculta cu luare amin­te Crezul.           
Deschiderea uşilor şi a perdelei înainte de rostirea Crezului arată că ni se lasă slobodă vederea spre Altar ca să ne putem mărturisi credinţa chiar înaintea tronului lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, aflat pe Sfânta Masă, sub forma Sfintelor Daruri. În alt sens închipuie ridicarea vălului de pe ochi spre a putea înţelege cele rostite în crez, iar simbolic închipuie fuga străjerilor de la mormânt la cutremurul dinainte de Înviere.
Ridicarea şi clătinarea Sfântului Aer (acoperământul mare) deasupra Cinstitelor Daruri simboli­zează cutremurul dinainte de Înviere şi deschiderea mormântului prin ridicarea pietrei (Matei 28,2) de aceea la cuvintele: „Şi a înviat a treia zi…” preotul înce­tează clătinarea Aerului pe care împăturându-l îl pune de-o parte precum îngerul a dat la o parte piatra de la uşa mormântului.   
Acum începe momentul central al Sfintei Jertfe, de aceea preotul sau diaconul atrage atenţia credincioşilor asupra acestui moment solemn: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”. Cuvintele „Mila păcii, jertfa laudei” cu care credincioşii răspund la acest îndemn arată că pe lângă Jertfa adusă de preot în numele lor, ei mai aduc lui Dumnezeu daruri spirituale; milă, pace şi jertfă de laudă (cântarea) fără de care jertfa materială nu este primită: „milă voiesc iar nu jertfă” de animale. (Oseea 6,6; Miheia 6,6-8; Matei 9,13 şi 12,7). Mântuitorul însuşi porun­ceşte să ne împăcăm cu fratele nostru şi după aceea să aducem darul la altar. (Matei 5,23-24; Marcu 11, 25-26), iar psalmistul David zice: „Cel ce îmi aduce jertfă de laudă, acela Mă cinsteşte” (Psalmul 49,14,23; 106,22; 115,8; 116, 17), iar apostolul Pavel repetă: „Prin El (Hristos), să aducem deci lui Dumnezeu întotdeauna jertfă de laudă, adică roada buzelor care mărturisesc numele Lui.” (Evrei 13,15).
Atingerea steluţei de cele patru părţi ale Sfântului Disc la „Cântarea de biruinţă…” reprezintă cântarea celor patru vietăţi din vedenia Sfântului Ioan. „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul…” (Apoca­lipsa 4,6-8), iar ridicarea steluţei sim­bolizează ruperea peceţii mormântului Domnului la pogorârea îngerului.
Ridicarea Cinstitelor Daruri la cân­tarea: „Ale Tale dintru ale Tale…” este imitarea gestului Mântuitorului de la Cină care a luat pâinea în sfintele şi preacuratele Sale mâini, „arătând-o lui Dumnezeu Tatăl…”
În timp ce la strană se cântă imnul „Pe Tine Te lăudăm…” are loc să­vâr­şirea Sfintei Jertfe, adică sfinţirea Darurilor de pâine şi vin şi preface­rea lor în Sfântul Trup şi Sânge prin puterea şi harul Sfântului Duh, în urma rugăciunii preotului. De acum „Cinstitele Daruri” devin „Sfintele Daruri”. Nu mai sunt simboluri, ci însuşi Trupul şi Sângele Domnului, păstrându-şi înfăţişarea de pâine şi vin. Acum Hristos este prezent real în Biserica Sa. Slujba noastră devine acum actualizarea jertfei de pe Golgota. În Trupul Domnului se preface doar Agneţul, părticelele doar se sfinţesc şi se împărtăşesc din sfin­ţenia Sfântului Trup. De aceea la cântarea „Sfintele Sfinţilor” se înalţă doar Agneţul şi nu discul cu toate miridele.
Deschiderea uşilor şi a dverei la ecfonisul „Mai ales pentru Preasfânta…” înseamnă deschiderea ceru­rilor şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu; iar cădirea se face în cinstea Sfintelor Daruri şi a Maicii Domnului pe care o pomenim acum.
Acum se încheie partea principală a Sfintei Liturghii, acea în legătură cu Jertfa, şi partea care urmează stă în legătură cu Taina, adică împărtăşirea credincioşilor, care constituie scopul ultim al Sfintei Liturghii.
Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” cu puţin înainte de împărtăşire în­seamnă că acum credincioşii se simt destul de pregătiţi şi vrednici să se socotească fii ai lui Dumnezeu, să-l cheme Tată şi să-L roage să ne dea nu numai „pâinea noastră cea de toate zilele”, ci şi „pîinea cea ce­rească”, adică Trupul lui Hristos din care cel ce va gusta va fi viu în veci. (Ioan 6,48,50-51, 55, 58).
Înălţarea Sfântului Trup deasupra discului, înainte de frângerea lui, simbo­lizează fie ridicarea Domnului pe cruce, fie Învierea (scularea Dom­nului din mormânt), iar cuvintele „Sfintele Sfinţilor” atrag atenţia că Sfintele Daruri se dau numai celor sfinţi, celor ce s-au pregătit în chip deosebit şi sunt vrednici să le primească.
Cuvintele: „Unul (e) Sfânt, unul (e) Domn Iisus Hristos…” cu care cre­dincioşii răspund acum, înseamnă că ei nu se simt vrednici să se nu­mească sau să se socotească „sfinţi”, ci recunosc cu smerenie că sfânt cu adevărat a fost între oameni Domnul Iisus Hristos, singurul Care a adus Tatălui slava care I se cuvenea, precum Însuşi spune: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ” (Ioan 17,4) şi că tot ce a făcut El, a făcut „spre slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,11).
Frângerea Sfântului Agneţ în patru este cea mai plastică imagine a răstignirii şi a morţii Mântuitorului pe Cruce. Ea aminteşte şi de frângerea pâinii la Cina cea de Taină.
După frângere Sfântul Trup se aşează în patru părţi pe Sfântul Disc, aşa cum Domnul a fost răstignit în forma crucii, iar partea cu IS în care s-a făcut împungerea cu suliţa şi din care a curs sânge se pune în potir. Reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge reprezintă Învierea Domnului.
Apa caldă binecuvântată pe care preotul o toarnă în sfântul potir simbolizează apa care a curs din coastă, iar faptul că e caldă dă sen­zaţia că sângele este viu. Căldura, în general, este semnul vieţii. Turnarea apei calde în sfântul potir reprezintă, mai expresiv, Învierea Domnului.
Prima dată se împărtăşesc liturghisitorii ca şi Apostolii în camera Cinei celei de Taină. Arhiereul care-i împărtăşeşte îl închipuie pe Hristos care-I împărtăşeşte pe Sfinţii săi Ucenici. Sfânta Masă este acum masa de la Cina cea de Taină.   
Punerea în sfântul potir şi a celor două părţi din Sfântul Agneţ (NI şi KA) - deci unirea deplină a Sfântului Trup cu Sfântul Sânge - sim­bolizează Învierea Domnului, adică refacerea întregii Sale umanităţi, despărţită în două prin moarte, iar turnarea celorlalte părţi pentru sfinţi şi pentru credincioşii vii sau adormiţi exprimă cel mai plastic unirea tuturor membrilor Bisericii triumfătoare (credincioşii care au trecut la cele veşnice) şi luptătoare (a celor care mai sunt încă în viaţă) cu capul Bisericii care este Hristos.
Acum se împărtăşesc, se cuminecă şi se unesc cu Hristos toţi cei pomeniţi şi pentru care s-au scos părticele din prescură. În acest timp preotul rosteşte în şoaptă tropare (rugăciuni) ale slujbei Învierii. Sângele Sfânt în care sunt turnate miridele (părticelele) spală păcatele celor pentru care s-au adus aceste miride, ca şi când ei ar fi la picioarele crucii. „...Sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (I Ioan 1,7). De aceea, nu este o slujbă sau o rugăciune mai binefăcătoare pentru cineva decât Sfânta Liturghie, indiferent pentru ce s-ar săvârşi: necaz, nevoie sau strâmtorare, cere­re, mulţumire sau laudă. Părintele Stăniloaie spune că cel care posteşte în fiecare miercuri şi vineri (altminteri toate posturile Bisericii) şi se împărtăşeşte la fiecare Sfântă Litur­ghie nu are voie să se îmbolnăvească.
În rugăciunea a doua dinainte de împărtăşanie cerem ca „astăzi” să fim părtaşi Cinei celei de Taină a lui Hristos după cum şi tâlharului de-a dreapta i-a promis raiul în momentul în care vorbea cu el. Problema de a fi împreună cu Hristos se pune la timpul prezent „astăzi”. Cu timpul trecut nu ne mai întâlnim, iar viitorul nu se ştie dacă îl vom ajunge.
Când Dumnezeu i-a scos pe evrei din robia Egiptului, lui Moise, i-a poruncit despre felul în care să sărbătorească primele Paşti: fiecare familie să junghie un miel a cărui carne s-o frigă şi să o mănânce cu ierburi amare, iar cu sângele să ungă pe dinafară partea de sus şi părţile laterale ale uşii pentru că îngerul morţii, trimis de Dumnezeu, va ucide în noaptea aceea pe orice întâi născut dintre oameni şi dintre animale acolo unde nu va găsi sângele mielului. Fiindcă numai poporul evreu a avut acest consemn şi a făcut ce poruncise Dumnezeu, a doua zi în casa fiecărui egiptean, inclusiv în cea a Faraonului, primul născut dintre oameni şi animale se găsea mort (Ieşire capitolul 12).
În Legea cea Nouă numai unde se află sângele Mielului lui Dumnezeu, adică la Sfânta Liturghie, moartea nu are putere. Prin Sângele Lui luăm viaţă din viaţa Lui, după cum mlădiţa îşi ia viaţă din viţă. „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Aşa cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu veţi rămâne întru Mine. Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4-5).
Cuvântul Paşti înseamnă „trecere” sau „a sări peste” şi se referă nu atât, la trecerea evreilor prin Marea Roşie cât la faptul că îngerul morţii „a sărit peste” locul unde era sângele mielului. De aceea noi putem spune că sărbătorim Paştile (Învierea Domnului) la fiecare Sfântă Liturghie (în fiecare duminică), şi cuvântul Paşti se foloseşte corect la plural şi nu la singular „Paşte”, şi n-ar fi greşit, dacă, în fiecare duminică ne-am saluta cu cuvintele „Hristos a înviat!” şi am răspunde „Adevărat a înviat!”.
Înălţarea Sfântului potir şi arătarea lui în văzul credincioşilor la cuvintele „Cu frică de Dumnezeu…” şi „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…” simbolizează arătările Mântuitorului după Înviere, lucru care se vede şi din răspunsurile pe care le dau credincioşii ca şi când ar fi văzut pe Domnul însuşi: „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă.” (Psalmul 117, 26-27) şi: „Am văzut lumina cea adevă­rată…”
Iisus Hristos prin preot îi invită pe credincioşi la ospăţul cinei şi nimic nu poate fi mai dureros decât ca cineva să-L refuze şi să nu se apropie. Numai împărtăşindu-se şi înţelegând ce se petrece la Sfânta Liturghie poate cineva să spună că a văzut lumina cea adevărată, a primit Duhul cel ceresc şi că a aflat credinţa cea adevărată de care nimeni şi nimic nu-l va putea despărţi.
Tămâierea Sfintelor Daruri, înainte de ducerea lor la proscomidiar, semnifică harul Sfântului Duh, dat Sfinţilor Apostoli după Înviere „Luaţi Duh Sfânt…” (Ioan 20,22).
Ultima înălţare a sfântului potir la cuvintele: „… totdeauna, acum şi pururea…”, simbolizează ultima arătare a Domnului Ucenicilor Săi şi binecuvântarea acestora de către Mântuitorul pe muntele Măslinilor, înainte de Înălţare; iar ducerea şi depunerea Sfintelor Daruri la pro­sco­midiar închipuie chiar Înălţarea Domnului la ceruri. De aceea la cădirea sfântului potir la Sfânta Masă preotul zice de trei ori în şoaptă: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul (să strălucească) slava Ta!” (Psalmul 107,5). Ultima cădire a Sfintelor Daruri după depunerea lor la proscomidiar reprezintă norul în care Domnul S-a înălţat cu slavă la ceruri (Faptele Apostolilor 1,9).
Anafura sau pâinea binecuvântată se taie din prescura care o închipuie pe Maica Domnului, cum am mai arătat. De aceea se binecuvântează atunci când se pomeneşte Maica Sfântă. Împărţirea anafurei la credincioşi, simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ în mijlocul primei comu­nităţi creştine. Anafura înlocuieşte împărtăşania pentru cei ce nu s-au mărturisit şi, de aceea, se consumă pe nemâncate, iar dacă se bea aghiasmă, aceasta se ia întâi şi pe urmă anafura.

:„Potrivirea” Sfintelor, adică consu­marea de către preot a Sfintelor Daruri rămase în potir, preînchipuie gustarea fericirii celei depline la masa cerească, pe care Mântuitorul a făgăduit că o va lua împreună cu ucenicii şi aleşii Săi întru împărăţia Sa: „De acum nu voi mai bea din această roadă a viţei, până în ziua aceea când îl voi bea nou cu voi întru împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26,29; Marcu 14,25 şi Luca 22,18).
Sfânta Liturghie este şi o prefigurare, o pregustare a bunătăţilor spirituale pregătite celor aleşi în Îm­părăţia lui Dumnezeu.
„Miruirea”, ungerea credin­cio­şilor cu ulei sfinţit, închipuie Pogorârea Sfântului Duh peste Biserică. Mântuitorul însuşi zice: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi, Duhul Adevărului... ce la voi rămâne şi întru voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14, 16-18). „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate... Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2,20,27).
Rămânerea întru Hristos o putem realiza doar în Biserică prin Liturghie. Spre aceasta să ne ajute Dumnezeu!
 

Cuvânt de încheiere
 

Şi în cazul Sfintei Liturghii credin­ţa este cea care lucrează „toate întru toţi”. Participarea sau neparticiparea noastră va dovedi măsura credinţei pe care o avem. Dacă vom participa, credinţa noastră va spori şi vom dobândi cunoştinţă, „credinţa vine prin cuvântul auzit.” (Romani 10,17). Dacă nu vom participa nu vom putea creşte cu nimic în cele ale lui Dumnezeu.
Trebuie să mai spun că vizionarea Sfintei Liturghii la televizor sau ascultarea la radio sunt îngăduite numai în cazuri de mare necesitate. Un sfânt părinte zice că cel ce nu participă la Sfânta Liturghie este iertat de Dumnezeu numai dacă arde casa pe el şi nu apucă să iasă.
Cum ar putea să se ospăteze cineva prin telefon sau radio? Cum te-ai putea veseli la o nuntă fără să participi şi să guşti din bucate împreună cu nuntaşii, doar privind ecranul televizorului?
Harul lui Dumnezeu cob