Tăcerea divină și comunicarea umană

 Lucian Blaga şi-a construit sistemul filosofic pe fundalul, preluat de la neokantieni, al unei tematizări a cunoaşterii. Momentul istoric a fost acela în care mai mulţi gânditori occidentali au căutat o ieşire din înăbuşitoarea sferă a raţionalităţii neokantiene. Mai înainte, o asemenea încercare critică la adresa ideologiei raţionalismului triumfant al antecesorilor Kant şi Hegel, începuse în imediata continuitate a marii filosofii germane, Schopenhauer, continuat mai apoi de Nietzsche, Marx şi Freud, la care inconştientul diferit determinat - ca inconştient al istoriei, voinţă de putere sau inconştient individual - ia definitiv locul subiectului conştient şi raţional.

Blaga, la fel ca Bergson, Unamuno, Ortega y Gasset sau chiar Heidegger, a încercat într-un context ulterior, şi în situaţia în care gândirea filosofică se localiza încă mai mult decât o făcuse la începutul modernităţii, o soluţie de continuitate mai netă faţă de tradiţia filosofică occidentală. Putem înţelege care a fost destinul ideilor acestor gânditori dacă aplicăm, cum a mai făcut, de altfel, pentru un alt context şi I.P. Culianu, creaţiei lor un model biologic, acela al mutaţiilor care sunt acceptate sau refuzate de mediu prin selecţie naturală, model destul de apropiat de felul cum înţelege Gadamer interpretarea sensului operei din perspectiva efectelor ei ulterioare.
Oricum, dintr-un mediu cultural, bogat în idei şi semnificaţii proteice, bogat în conotaţii, sunt acceptate sau preluate numai unele dintre acestea, care, pe parcursul acestei preluări, îşi pierd bogăţia iniţială de sensuri. Aceasta s-a întâmplat printr-un fel de selecţie culturală „naturală”, fie pentru că ele au fost mai în consonanţă cu alte idei şi s-au încadrat într-o tendinţă mai generală, fie pentru că au găsit medii de difuzare culturală mai largă. Intrarea în circuitul cultural larg a acestor idei le-a consumat, le-a erodat, aşa cum se întâmplă cu fluturii pe care faci greşeala să-i prinzi în mână şi care îşi pierd praful splendid de pe aripi şi nu mai pot zbura. Dar alte idei, care au fost formulate în acelaşi mediu fertil, cărora nu li s-a dat suficientă atenţie pentru că n-au intrat suficient în graţia modei culturale, şi-au păstrat bogăţia de sugestii fertile, bogăţia de conotaţii, şi mai pot încă zbura prin văzduhul culturii. Și, într-adevăr, aşa cred că stau lucrurile cu sistemul filosofic al lui Blaga. Fie că unele din ideile filosofice ale contemporanilor săi de moment istoric au fost elaborate într-o limbă de mai amplă circulaţie, fie că au fost mai strâns legate de tematizarea comunicării, care ulterior s-a instalat în gândirea occidentală cu deplină claritate, utilizate ca pietre ale noii construcţii conceptuale a comunicării, ele şi-au pierdut polivalenţa conotaţiilor.
Or, marea provocare în clipa de faţă este chiar extinderea continuă a comunicării până la dimensiuni globale. Reţeaua, ca sistem de comunicare global - şi într-adevăr, reţeaua internetului este emblema civilizaţiei timpurilor noastre! - se transformă rapid, prin contagiune, fără rigiditatea sistemelor piramidale, asociate societăţii moderne a cunoaşterii. Iar autoorganizarea reţelei devine spontană datorită acceptării înţelegerii comunicării ca relaţie, nu atât ca transmitere de informaţii.
Într-adevăr, aşa cum observă Lucien Sfez, astăzi co­mu­nicarea ocupă locul ideologiilor ca exigenţă imperativ şi valoare sau, chiar, cum este cazul SUA, al memoriei istorice identitare. Putem spune că obligaţia de a comunica pentru a exista a fost industrializată de către mass-media. Constatăm însă totodată că eficiența ei nu creşte, cu toată extinderea comunicării. Extinderea comunicării nu înseamnă şi extinderea înţelegerii între indivizi sau între aceştia şi comunităţile pe care ei le compun. Această entropie a comunicării poate fi numită „tautism”, cuvânt inventat de Lucian Sfez, pe seama altor două cuvinte, tautologie şi autism. Comunicarea globalizată este tautologică, pentru că funcţionează conform procedeului mass-media: „eu repet deci eu probez” şi este autistă, pentru că fiecare sistem de comunicare tinde să fie autonom şi în mod paradoxal, în loc să conexeze oamenii între ei, îi izolează. Formula lui Baudrillard, un pic diferită, se referă însă la aceeaşi realitatea comunicării globalizate: suntem prinşi în spirala comunicării şi nu-i putem scăpa; trăim în confuzia emițătorului şi a receptorului, nu se ştie originea emisiunii, nu se poate determina cine vorbeşte. Există o reversibilitate specifică proceselor de comunicare umane care induce o circu­laritate a cauzelor. Într-adevăr, dacă media este mesajul, comunicarea nu are a se comunica decât pe sine. Ceea ce devine evident în atitudinea singurelor noi elite care au apărut, elitele mass-media, care, la urma urmei, nu comunică decât stilul de a comunica...

De aceea, o critică a acestei comunicări globalizate este o urgenţă. La această critică poate cu siguranţă contribui gândirea lui Blaga. Ea s-a născut în acelaşi câmp cultural de opoziţie la excesivul raţionalism al filosofiei germane clasice ca şi filosofiile care au tematizat explicit şi curajos comunicarea, numai că filosofia lui Blaga şi-a păstrat polisemia, bogăţia co­notaţiilor care, în cazul teoriilor realizate în tematizarea comunicării şi larg difuzate, s-a erodat deja. Cel mai simplu, pentru început, este să recurgem la cele mai tari părţi ale sistemului de gândire al lui Blaga, la teoria cunoaşterii luciferice şi a cunoaşterii paradisiace. Problema este, desigur, în ce măsură ceea ce Blaga gândeşte despre cunoaştere poate fi valabil în ceea ce priveşte comunicarea. Pentru cunoaştere, comunicarea este doar expresie. Cunoaşterea şi comunicarea devin acum conţinutul şi relaţia interacţiunii umane. Comunicarea însă poate elimina cunoaşterea ca şi conţinut, întrucât comunicarea îşi poate fi, şi în bine şi în rău, propriul conţinut. Cunoaşterea are mai multă nevoie de comunicare, de expresie, decât comunicarea de cunoaştere, de conţinut în sensul că mai degrabă relaţia îşi constituie termenii, mai degrabă decât termenii să intre în relaţie! Nici una nu poate fi eliminată total, poate doar lua dimensiuni variabile la fel ca şi punctul lor de plecare, conştiinţa. La limită, ele pot fi privite ca latura semantică sau sintactică a relaţiei generale de comunicare şi tratate diferenţiat de o semiologie a semnificării şi o semiologie a comunicării, care trimit la distincţia blagiană din planul cunoaşterii: luciferică sau paradisiacă.

Putem, prin urmare, construi paralelisme, analogii întemeiate de însuşi conţinutul conceptelor. Astfel, cunoaşterea luciferică este în sistemul conceptelor blagiene similară revelaţiei, mai precis încer­cării de revelare a misterului după direcţia verticalei ontologice: de jos în sus. Sensul invers al acestei verticale constituie comunicare divină, revelaţia în sens teologic tradiţional este minată la Blaga de tăcere. Dar divinitatea, Marele Anonim tace numai pentru a-1 ridica pe om la demnitatea comunicării divine, aceea prin care verbul divin devine realitate. La demnitatea creaţiei, adică. Am putea spune că, la Blaga, Marele Anonim tace cu îndârjirea cenzurilor transcendente numai pentru a ridica potenţialul creator al omului aproape de creativitatea verbului divin.
Faţă cu tăcerea divinităţii, cunoaşterea lu­ci­ferică este creaţie umană sau comunicare umană ca exprimare creatoare, ca semnificare poetică, care, în tematizarea comunicării, ar reveni unei semiologii a semnificării. Cunoaşterea paradisiacă însă revine unei semiologii a comunicării, întrucât comunicarea umană, în sensul ei fundamental, este transmitere operaţională de mesaje şi serveşte adaptării.

Gândirea lui Blaga ne permite o distincţie între semnificare şi comunicare şi chiar o contrapunere a lor. La rândul ei, teoria generală a comunicării distinge între o semiologie a semnificării şi o semiologie a comunicării mult mai simplu şi mai direct în forma distincţiei dintre hermeneutică şi semiologie. E o distincţie care se înscrie în logica duală a evoluţiei gândirii occidentale şi care opunea în tematizarea a „ceea ce este”, a fiinţei, devenirea şi imobilismul, în cea a cunoaşterii, empirismul şi raţio­na­lismul, în cea de acum, a comunicării, hermeneutica şi semiologia. De fiecare dată, sinteza între cele două laturi în tensiune ale respectivelor tematizări a produs culminaţia gândirii filosofice: Platon face sinteza între devenirea lui Heraclit şi imobilismul lui Parmenide, Kant face sinteza între empirismul, mai ales englez, şi raţionalismul mai ales continental. Este posibilă o sinteză astăzi între semnificare şi comunicare sau între disciplinele care reprezintă cele două perspective, între hermeneutică şi semiologie?

Felul în care Blaga pusese în paralel, fără putinţă de sinteză, cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică nu pare să ne sugereze nicio şansă. Și, într-adevăr, evoluţia celor două discipline ale comunicării, hermeneutica şi semiologia, le-a zădărnicit propriile pretenţii teoretice metafizice şi le-au orientat acum, în final, numai spre cele practice. Aparent, sinteza hermeneutică - semiologie pare a se realiza în chiar comunicarea efectivă, prac­tică. Atunci ceea ce se poate face este să criticăm practica efectivă a comunicării, comunicarea globalizată de astăzi, să întreprindem o critică a (semiologiei) comunicării din perspectiva (se­mio­­logiei) semnificării, adică dinspre hermeneutică. O astfel de critică bine orientată a comunicării este considerată astăzi a fi o critică a tehno-comunicării şi conduce la con­cluzia că astăzi tehnica şi nu comunicarea joacă rolul de legătură, de agregat al societăţii dispersate. Într-adevăr, una din tendin­ţele evoluţiei civilizatorii ale omului este externalizarea capacităţilor şi abilităţilor sale organice şi a funcţiilor sale mentale. În evoluţia de acum a comunicării, externalizarea şi dez­vol­tarea autonomă a mijloacelor de comunicare prevalează asupra „mijloacelor” de semnificare, asupra sistemelor semnificante. Amuletele, podoabele ornamentele arhaice erau toate consecinţa unei prevalări ontologizate a semnificării asupra comunicării, a unui anumit registru al semnelor, excesive în raport cu realitatea. Din acelaşi registru al semnelor, care era unul al excesului semnificaţiilor, s-au împărtăşit şi metafizica, arta, chiar şi marile teorii ştiinţifice.

O critică dinspre moralitate a comunicării, o etică a semnelor ne spune că omul face acum prea multe semne (semnificanţi): am trecut de la un exces de semnificaţii şi o penurie de sens (semnificanţi), la o penurie de semnificaţii şi un exces de semne (semnificanţi). Minunea, misterul, enigma - „corola de minuni a lumii” - totul pare a fi comunicabil, totul pare trecut în comunicare, cu excepţia secretului, adică a ceea ce comunicarea îşi interzice în comunicare. Dar fiinţa nu poate fi echivalată cu această comunicare care nivelează entropic totul. Ca şi cunoaşterea, nici comunicarea nu acoperă total fiinţa; este numai un „ecran” uman. Chiar dacă nu putem transcende acest ecran, el nu este totul şi, îndeosebi, nu poate fi tot ceea ce acoperă. Prin urmare, la fel ca un rest al cunoaşterii, incognoscibilul rămâne un rest al comunicării: indicibilul, ceea ce nu poate comunica decât tăcerea. Prin problema tăcerii apare în comunicare problema fiinţei. Tăcerea este în tematizarea comunicării ceea ce este moartea, dispariţia, neantul sau incognoscibilul în celelalte două tematizări. Totuşi, tăcerea nu e ceea ce ar fi neantul dacă ar exista. Doar tematizarea comunicării înlătură definitiv ideea metafizică a existenţei pozitive a neantului înlocuind-o cu ideea tăcerii. Tăcerea poate deveni, odată cu aceasta, unul din modurile cele mai concrete de a fi ale fiinţei: absenţa-prezenţă.
Sensul se naşte din împreuna lucrare a semnificaţiilor. Dar tăcerea nu este semiologică. Pentru semiologie există semn şi există pauză, ca încetare a producerii semnului, ca discontinuitate necesară semnificării. Dar comunicarea bună, autentică, „divină” se naşte din împreuna lucrare a spuselor şi tăcerilor. Rabinul Menzel observă: „ tăcerea este bună chiar dacă este goală, cuvântul gol aşa rămâne. Absolutul nu poate fi epuizat printr-un cuvânt, Fiinţa nu poate fi închisă într-un sens. Rămâne tăcerea ceea ce depăşeşte spusul prin cuvânt. Tăcerea este nespusul cuvintelor: e nevoie, de aceea, de tăcere pentru ca o comunicare să fie o deschidere spre fiinţă. De aceea tăcerea este hermeneutică. Tăcerea e parfumul fiinţei.
Desigur, mai degrabă decât să tacă, dacă vrea să spună ceva chiar despre tăcere omul nu poate decât să vorbească; doar Dumnezeu ar putea spune ceva despre tăcere, tăcând. Comunicarea divină este mai degrabă tăcere. Mai ales acum, comunicarea umană însă lasă prea puţin loc pentru tăcere. Filosofia lui Blaga ne învaţă că trebuie să mulţumim Marelui Anonim pentru tăcerea sa: ea ne îngăduie să fim creatori să ne apropiem de divin şi să fim asemeni lui prin creaţie. Poezia şi teatrul lui Blaga practică această gnoză a creaţiei prin tăcerile limbajului poetico-dramatic. Dar Blaga tace adesea şi ca fiinţă umană. El tace o vreme ca şi copil, stârnind emoţia părinţilor săi, după cum aflăm în Hronicul şi cântecul vârstelor. Şi printre contemporanii săi el se vădeşte a fi destul de tăcut, într-o vreme în care nu s-a vorbit puţin. Blaga a tăcut cu o superbă convingere: „zăpada făpturii ţine loc de cuvânt”. Ar putea oare o asemenea divină tăcere să devină norma comunicării între oamenii de acum?