Subsidiaritatea in Uniunea Europeana

Uniunea Europeana a fost imprimata de ideile politice lansate de marile state membre. In Europa, Franta este statul care a contribuit in principal la ideea de natiune, Marea Britanie a consacrat democratia liberala, dar germanii sunt cei care au accentuat rolul cetateanului la constructia statului si importanta respectarii nivelului de baza al guvernarii. Sub influenta germana, dar si belgiana, o data cu transformarea edificiului european dintr-o simpla uniune vamala intr-o comunitate de state cu politici comune, caracterul federal a devenit din ce in ce mai evident, iar aplicarea mecanismului subsidiaritatii a fost un pas firesc si chiar necesar pentru a asigura functionalitatea nivelurilor implicate – supranational si national in principal, dar indirect si subnational – si a le respecta autonomia. Daca importanta subsidiaritatii ca atare este de necontestat, doctrina subsidiaritatii pare confuza, fiind influentata de doua elemente, anume semnificatia sa ambigua si incertitudinea aplicarii sale. Semnificatia : In evolutia constructiei europene principiul subsidiaritatii s-a afirmat in mod progresiv, astfel incat se pot distinge doua perioade : inainte de consacrarea acestui principiu, in mod expres prin tratatul de la Amsterdam (1997), si dupa ce acest principiu a fost consacrat de acest tratat. Initial, subsidiaritatea a fost considerata ca fiind un principiu ce este cuprins implicit in tratatele comunitare. De exemplu, articolul 5 din Tratatul CECO facea indirect referire la notiunea de subsidiaritate dispunand ca organizatia «asigura stabilirea, mentinerea si respectul conditiilor normale de concurenta si nu exercita o actiune directa asupra productiei si pietei decat atunci cand circumstantele o cer» (Philip, Subsidiarite, in Dictionarul elaborat de Universitatea Lyon 3). Asemanator, articolele 308 si 135 din Tratatul CEE stipuleaza conditiile speciale de interventie a Comunitatii, functie de circumstante. Regula de aur a federalismului european Ulterior, evolutiile au condus la afirmarea explicita a principiului subsidiaritatii, fiind mai intai inscris in articolul 12 al Raportului Spinelli adoptat in 1984 de Parlamentul European, apoi intr-o serie de alte rapoarte (Colombo, Duverger, Martin) si nu in ultimul rand in raportul Valery Giscard d’Estaing in care se preconiza, pe baza principiului, repartitia echilibrata a competentelor intre Comunitate si Statele Membre, care tinde sa devina „regula de aur a federalismului european”. Ideea subsidiaritatii este dezvoltata in Tratatul de la Maastricht (1992) pe care o inscrie in preambulul sau, si in mai multe articole. Comunitatea nu va interveni, conform principiului subsidiaritatii, decat in masura in care obiectivele actiunii avute in vedere nu pot fi realizate intr-o maniera satisfacatoare de catre statele membre. Asfel, actiunea Comunitatii nu va putea depasi limitele necesare pentru atingerea obiectivelor Tratatului (art.5; clauzele generale prevazute la art.2). Mai mult, in 1993 Consiliul, Comisia si Parlamentul European au adoptat un Acord interinstitutional prin care au definit conditiile punerii in aplicare a principiului subsidiaritatii. Prin aplicarea principiului nu se poate pune in cauza acquis-ul comunitar, nici dispozitiile referitoare la atributiile intitutiilor, nici echilibrul institutional. Cele trei institutii s-au angajat sa verifice impreuna modul in care este respectat principiul subsidiaritatii. A doua faza a recunoasterii principiului subsidiaritatii are loc dupa Tratatul de la Amsterdam. In timpul presedintiei irlandeze, aceasta a propus sa fie integrate in tratat prevederile Declaratiei de la Edimburg (1992) si ale Acordului interinstitutional (1993); negocierile au dus in final la elaborarea unui Protocol cu privire la aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii, care au devenit o anexa a Tratatului de la Amsterdam. Protocolul a conferit valoare juridica principiilor deja recunoscute, precizand totodata ca principiul subsidiaritatii nu repune in cauza competentele conferite Comunitatii Europene de catre tratat astfel cum au fost ele interpretate de Curtea de Justitie. Din acest moment, principiul subsidiaritatii devine cel mai important factor de influenta al dezvoltarii practicii institutiilor comunitare. Dar conceptul subsidiaritatii este unul dinamic deoarece capacitatea autoritatilor nationale de a controla aspectele transnationale variaza si a scazut in ultimii ani dupa cum unele aspecte, cum ar fi de exemplu cele care tin de politica regionala, au cunoscut in anii ‘90 o renationalizare partiala care tine de implementarea si monitorizarea Fondurilor Structurale. Trebuie insa mentionat ca, desi situatia pare sa fie mai simpla in cazul competentelor exclusiv comunitare, in practica astfel de arii rezervate exclusiv unui nivel sau altul nu exista si in fazele de adoptare, implementare si monitorizare participa mai mult sau mai putin toate cele trei niveluri, inclusiv cel regional. Astfel, acest concept poate duce intr-un domeniu la „mai multa Europa”, iar in altul la „mai putina Europa”, alegerea nivelului de guvernare cel mai bine echipat sa-si asume anumite sarcini trebuind sa fie dictat de interesul general, de necesitatile cetatenilor si sa nu afecteze negativ coeziunea economica si sociala. Gavril ARDUSATAN