Sub cenusa imperiului de gheata

Saptamana trecuta, in Maramures gerul si focul au pactizat, intr-un parteneriat ucigas. O fetita de cinci ani, care dormea langa o soba improvizata, a ars de vie. Un barbat, in varsta de 60 de ani, a murit inghetat intr-o baraca. Pe strada oamenii se ascund zgribuliti sub paltoane, caciuli sau fulare, grabind pasul spre o destinatie care le promite caldura. Cei cu care soarta a fost mai putin darnica se adapostesc prin baraci, containere sau scari de bloc si privesc cu invidie spre “norocosi”, strangand cu putere in palma punga cu aurolac. Nici macar euforia substantei stupefiante nu poate lupta cu efectele gerului. Frigul, precum un tiran fara scrupule, a pus stapanire pe trupurile tuturor si nu i te poti impotrivi. La inceputul saptamanii trecute, o fetita de cinci ani a cazut in bratele mortii. Un accident stupid, cauzat de un butoi care avea rol de soba, intr-una din locuintele improvizate de pe Craica. Am pornit spre Craica, gandindu-ma la acest parteneriat mortal dintre frig si saracie. Ghidul Era amiaza si desi soarele stralucea, zapada sticlea sub suflarea gerului. La garajele care despart ultimul sir de blocuri de casele de pe Craica, un barbat isi repara masina. Il intrebam daca stie ceva despre incendiu. Ridica din umeri. Ne apropiem de primele case, si unul dintre “localnici” ne intampina. Il intrebam daca stie de accident. Normal ca stie, ba este chiar unul dintre vecini. Se ofera sa ne conduca spre ramasitele incendiului. Pe aproximativ doi metri patrati, cenusa mustea pe zapada-nghetata. O bucata de lemn aducea cu ceea ce fusese candva un pat. In rest, doua farfurii sparte si mult moloz. Greu de crezut ca in urma cu cateva ore, acolo era o casa. Nimic nu mai era intreg. Vecinul isi aminteste de amenintarea focului: “ne-o fost frica sa nu ajunga focul si la casa noastra, ca ii aci, aproape. Am sarit tati si am stins focul cu apa din vale, ca am spart gheata. Si pompierii or venit, da’ pana atunci l-am stins. Nu am mai avut ce face, pe fata nu am putut-o scoate mai repede.” Deoarece parintii fetei stau la rude, cateva case mai sus, vecinul ii spune unui tanar, care iese din casa alaturata, curios sa afle ce cautam acolo, sa ne conduca. Dupa ce ne masoara din priviri, ii atrage atentia sa ne duca pe calea ferata, deoarece printre case se circula cu greu si nu este convins ca vom reusi sa ajungem la destinatie. Zapada batatorita de pe calea ferata ii da aspectul unei sosele de centura, oarecum pentru locuitorii din Craica, si intrebuintarea este identica cu cea a unei astfel de sosele. Ici si colo, puradei inarmati cu pungi, ignora frigul. La vederea aparatului de fotografiat zambesc larg si adopta pozitii de manechin. Vederea blitului ii multumeste pe deplin. De pe calea ferata, casele improvizate se vad in toata “maretia” lor. Un fenomen social care a scapat demult din fraie. De sub acoperisurile de carton, ici si colo rasare cate-un horn care fumega de zor. Desi descarca lemne dintr-o caruta, o femeie nu ramane indiferenta cand ne vede si il intreaba ceva pe ghidul nostru. Era curioasa care este scopul vizitei noastre. Mama In cele din urma ajungem la casa care adapostea rudele fetitei. Ghidul ne anunta prezenta. O tanara care nu avea cu mult peste 20 de ani, imbracata in negru, se incalta repede. Era mama fetei. Priveste speriata si isi spune povestea cu automatismul celui care s-a saturat sa repete. Ii pare rau, si ne explica ca nu a avut nici o vina, cu aerul unui condamnat in fata judecatorilor. Parcursul accidentului - dureros de banal. Nu aveau curent si deoarece celalalt copil (un bebelus de cateva luni) nu se simtea bine, au plecat la vecinii care aveau curent sa vada ce se intampla cu copilul. Fiindca atipise, fetita a ramas in pat. Cand un vecin a strigat ca le arde casa era deja prea tarziu. Flacarile erau prea mari si nu se mai putea face nimic pentru fetita care a cazut prada valvatailor. Ii pare rau, dar nu se mai poate face nimic. Apare si o alta femeie care se recomanda a fi cumnata. In incendiu si-au pierdut si actele pe care le aveau de doar doua saptamani. Spune ca ar fi normal ca familia napastuita sa primeasca niste bani de la Primarie, sa-si reconstruiasca locuinta, intrucat nu pot sta la ei o vesnicie. Sunt si ei noua de toti, iar “musafirii” ridica numarul locatarilor din camaruta de chirpici la doisprezece. Marturisesc ca i-am dat femeii dreptate in ce priveste despagubirea, fara sa stiu daca are sau nu dreptul. Dar frigul si o fetita cat un ghemotoc, incaltata doar cu o pereche de papuci de casa, fara macar o pereche de sosete, la minus sapte grade, mi s-au parut atunci argumente suficiente pentru a cere un sprijin financiar. Acum, la adapostul caldurii, argumentele nu mi se par atat de convingatoare. Suntem nedrepti, lor le este frig in continuare. Mihaela MIHALEA mihaela@gazetademaramures.ro