Strategii electorale - stilul francez

Ségolene Royal, in sacou autoritar, si Nicolas Sarkozy, in pardesiu social: iata cum arata campania electorala franceza de cealalta parte a Canalului Manecii, prezinta ultima editie a saptamanalului parizian Courrier International in articolul semnat de John Thornhill si preluat - sub genericul „Stanga franceza: situatia nu este prea roz!” - dintr-un numar recent al cotidianului britanic Financial Mail, citat de Rompres. Ultima moda ce vine de la Paris este „cross-dressing”-ul (travestirea), cel putin in cadrul clasei politice. Cei mai atragatori candidati la alegerile prezidentiale isi dau aere pe podiumurile politicii, furandu-si unul altuia zdrentele, cu un rest de splendoare. Ségolene Royal, foarte stralucitoarea pretendenta la candidatura Partidului Socialist (PS), a imbracat tinuta asociata in mod traditional dreptei, cu discursul sau sever in privinta legii si ordinii. Nicolas Sarkozy, top-modelul Uniunii pentru o Miscare Populara (UMP), partidul majoritar, de dreapta, neogaullist, din care provine insusi seful statului, Jacques Chirac, (n.red.), si-a facut micul efect in toalele socialiste, desi s-a abtinut sa isi puna bikiniul turcoaz al dnei Royal. Rivalii lui Ségolene o acuza deja ca nu este o adevarata socialista, in timp ce unii fani ai dlui Sarkozy ii reproseaza preferatului lor ca insista prea mult pe latura sociala, fata de economie. Bineinteles, dna Royal si dl Sarkozy nu sunt primii responsabili politici care nu vor sa spuna ceea ce alegatorii vor sa auda. In 1848, Alexandre Ledru-Rollin declara deja: „Iata multimea. Eu sunt liderul ei. Trebuie sa o urmez.” Nu este mai putin adevarat ca o asemenea flexibilitate ideologica are de ce sa surprinda, intr-un stadiu atat de precoce al campaniei electorale. Aparent, dl Sarkozy si dna Royal considera ca regulile traditionale nu se mai aplica. Alegatorii s-au saturat de conducatorii lor - dupa cum o arata ascensiunea partidelor extremiste si respingerea Constitutiei europene in referendumul de anul trecut - si viseaza la un stil politic diferit. Dl Sarkozy a incercat sa raspunda acestei frustrari chemand la o „ruptura” de politicile ratate din trecut (desi, in ultimii patru ani, el a ocupat doua ministere de prim plan). Dna Royal afiseaza si ea o dorinta de extindere a dezbaterii, abordand bucuros subiecte din cotidian. Ambii pun pragmatismul inaintea ideologiei, rezultatele inaintea promisiunilor, modernitatea inaintea traditiei. Poate ca blairismul este in agonie in Marea Britanie, dar ecoul sau este inca viu de cealalta parte a Canalului Manecii. Judecand dupa experienta altor democratii, dna Royal si dl Sarkozy au, poate, dreptate. Dupa cum remarca, saptamana trecuta, lordul Dahrendorf, celebrul sociolog si politolog britanic, in ziarul Les Echos, era sistemelor politice bipartite, cu partidele sale marcate ideologic, s-a incheiat in mai multe democratii occidentale in urma disparitiei proletariatului si a burgheziei. Societatile cele mai dezvoltate se compun, astazi, dintr-o imensa clasa de mijloc, cu o elita constituita la varf, din oameni foarte bogati si, cu mult mai jos, dintr-un subproletariat sarac. Alegatorii nu se mai recunosc in partidele de clasa si isi fac optiunile electorale in functie de dispozitie, de factorii de constrangere, de sentimente si de resentimente. Aceasta nehotarare le face deosebit de vulnerabile la populistii care vorbesc frumos, cum ar fi Silvio Berlusconi in Italia. Pe de alta parte, potrivit mai multor cercetatori care au experimentat modele matematice pentru a determina cele mai eficiente strategii electorale in cadrul unor grupuri de alegatori alese la intamplare, flexibilitatea este, astazi, cheia succesului electoral. Michael Laver, care preda stiintele politice la Universitatea din New York, a comparat rezultatele a diverse tipuri de lideri: vanatorul (care urmareste alegatorii potrivit unui algoritm simplu, de genul „castiga-ramane; pierde-pleaca”); incapatanatul (care face campanie pe un program invariabil); si unificatorul (care reflecta preferintele medii ale adeptilor partidului sau). Categoria vanatorilor pare mult mai eficienta pentru castigarea alegerilor decat cea a incapatanatilor si a unificatorilor. Modele trec, stilul ramane Paradoxul, remarca totusi Michael Laver, este ca, odata alesi, vanatorii au mult mai putine probabilitati sa ii satisfaca pe cei pe care ii administreaza, pentru ca politica lor ramane blocata la centru si, deci, in mod obligatoriu, mai putin apropiata de cetateanul mediu decat evantaiul pozitiilor incapatanatilor si unificatorilor. Transpus in lumea reala, lucrul acesta inseamna ca, adesea, populistii nu raman populari multa vreme. Dorinta lor de a le spune alegatorilor ceea ce acestia vor sa auda coincide rareori cu o viziune a ceea ce trebuie facut. Talentele politice necesare pentru a fi ales nu sunt, deci, aceleasi ca cele de care este nevoie pentru a guverna. Politicianul - ori politiciana - ideal/a este, evident, acela/aceea care stie sa asocieze adaptabilitatea tactica si obiectivele strategice. Alegatorii francezi vor decide, peste sapte luni, daca ei cred ca dl Sarkozy, dna Royal ori un alt candidat au aceste calitati pretioase. Caci, daca francezii stiu bine un lucru, acesta este ca modele trec si ca doar stilul ramane, conchide semnatarul articolului din ziarul britanic. Financial Mail