Străjerul celei mai vechi şcoli de ceramică din lume

Practică olăritul din copilărie şi face parte dintr-o familie cu tradiţie în acest meşteşug, aşa că, nu e de mirare că i se spune „Olarul”. Tănase Burnar este promotorul Ceramicii de Săcel, una dintre cele mai marcante tipuri de ceramică tradiţională din ţară şi singurul centru în care vasele roşii, nesmălţuite se lustruiesc cu piatra.

Ceramica de Săcel este arsă din lutul roșu, de foarte bună calitate, scos de la o mare adâncime, din puțuri de 10-15 m adâncime, unică în ţară. Forma vaselor, elementele decorative și tehnicile de lucru sunt similare ceramicii dacice. Ceramica de Săcel s-a produs într-o multitudine de forme: ulcioare, oale pentru lapte, ulcele pentru moși, strecurători, tigăițe cu trei picioare, oale la găluște, blide, fideauă. Acestea erau lustruite cu piatra, efectul decorativ fiind dat de vărgile în zig-zag și liniile vălurite, de culoare brună, obținută prin pisarea unui anume fel de piatră, și pictate cu pensula. În secolul trecut, acest tip de ceramică se întindea pe toată Valea Izei, iar Săcelul avea 9 olari. Astăzi, o singură familie continuă această tradiţie. Tănase Burnar, poreclit “Olarul”, s-a născut în 1970. A învăţat acest meşteşug din copilărie, de la tatăl său, meşterul Tănase Cocean, şi va transmite aceste meşteşug mai departe, prin fiul său, Mitică Tănase care îl ajută la piesele mai dificile. Practică acest meşteşug tradiţional aşa cum era practicat pe vremea dacilor.

Centrul Săcel se deosebeşte de celelalte centre de ceramică din Maramureş prin faptul că ceramica produsă aici este arsă la roşu şi decorată prin două tehnici: lustruire şi pictare. Aici s-a produs dintotdeauna doar ceramică roşie nesmălţuită, lustruită, nu şi ceramică neagră lustruită.

În Conscrierea urbarială pentru anii 1771- 1788, păstrată în fondul Prefecturii de la Arhivele Statului din Sighet, se face prima menţiune documentară despre ceramica din Săcel. Pop Simion, în volumul ,,Amfitrion”, ne informează că la Suculeu, lângă Medieşul Aurit, unde au fost descoperite zece cuptoare de ars ceramică, aparţinând secolelor II-IV d.Hr., a fost „un adevărat cartier de olari ai dacilor liberi de pe aceste meleaguri, ale căror vase seamănă până la identificare cu cele din Săcel”. ,,Aluatul de olar” sau argila de ocru se extrage de lângă Podul Drobodava, iar argila neagră se aduce de pe Valea Glodului sau din Dealul Pomişori şi este utilizată în loc de vopsea, pentru ornamentarea vaselor cu cele două motive de provenienţă dacică – ,,unda apei” şi ,,zimţii”.  ,,Uneltele cu care au lucrat olarii din Săcel nu se deosebeau de uneltele altor centre. Lucratul se făcea şi se face la roată. Partea de sus a roatei [sic] se numeşte crâng, iar suprafaţa pe care se formează oalele «lepeteu», care se leagă printr-un ax de fier şi se bate cu leşca (lopăţica). Mesălăul este pensula cu care se ornamentează vasele .” Cuptorul de ars oalele are o importanţă deosebită în tehnica olăritului. La Săcel, are o formă semisferoidală-ovaidală, cu vatră neorganizată, simplă, care se încadrează în categoria cuptoarelor de tip roman. Cel mai cunoscut olar din Săcel este Tănase Cocean (1925-2006). El a păstrat specificul din vechime al acestui centru, atât în forma vaselor şi a elementelor decorative, cât şi în tehnica de lucru (ardere la roşu, lustruirea cu piatră).

 1 Ion Vlăduţiu, apud Mihai Dăncuş, Zona etnografică Maramureş, Bucureşti : Editura Sport-Turism, 1986