Ştefan Zugravul, Michelangelo de Maramureş

Maestru al penelului şi al condeiului, artist desăvârşit, autodidact şi un personaj misterios, din păcate prea puţin cunoscut în Maramureş. Ştefan Zugravul sau Fişeşteanul, cum îşi semna lucrările se considera „cel mai mic al tuturor”, dar era un adevărat Michelangelo de Maramureş. În anul dedicat icoanelor, iconarilor şi pictorilor de biserici, GAZETA de Maramureş vă invită într-o incursiune inedită în istorie şi artă, pe urmele celui mai reprezentativ zugrav de biserici şi copist din Depresiunea Maramureşului.

Incursiunea începe, evident, la Şişeşti, locul de naştere al renumitului pictor de biserici, fapt menţionat cu consecvenţă pe lucrările sale. Remarcabil e că acest meşter în arta reprezentării Dumnezeirii prin icoană este în acelaşi timp şi un copist, de la care s-au păstrat manuscrise de trebuinţă sfintelor biserici. Multe din lucrările lui, realizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în ţinutul din jurul oraşului Baia Mare şi în zona Chioarului, se mai păstrează şi azi: pictură murală, icoane şi iconostase la bisericile din Posta (1781), Şurdeşti (1783), Şişeşti – biserica veche din lemn (1785), Cetăţele (1785), Baia Mare – capela Racolţa (1790-1800), Baia Sprie (1798), Tăuţii de Sus (1810) şi Plopiş (1811). Pr. Virgil Jicărean, consilier în cadrul Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Sectorul Patrimoniu sacru și pictură bisericească spune că: „Sunt extrem de importanți toți pictorii cunoscuți și necunoscuți din picturile murale maramureșene ale bisericilor de lemn. Există un specific aparte la picturile murale. Ei se încadrează în carul unor stiluri, unor perioade stilistice. Perioadele stilistice pornesc de la pictura de factură bizantină, îi spunem noi. Dar perioada bizantină durează în istorie până la 1453, cu toate că se cristalizează după secolul III, iar în secolul VI este foarte dezvoltată dacă ne gândim la «Sf. Sofia» a lui Justinian cel Mare, unde mozaicurile sunt într-un stil bizantin pur. Totuși, acest stil se dezvoltă până în 1453, când a fost cucerit Constantinopolul de către turci, în perioada împăraților paleologi, având o foarte mare dezvoltare, înflorire. După ce ajunge la apogeu începe decăderea. Bizanțul fiind cucerit de turci în 1453, o parte din tezaurul de aici se mută la Athos unde este păstrat și continuat tot ce ține de cultura bizantină. Stilul bizantin se răspândește și în țările române și ajunge prima dată în Moldova, în perioada post-bizantină. Aici vedem implicarea în tezaurul cultural și dezvoltarea culturală a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, iar pentru faptul că există o legătură extrem de strânsă între Maramureș și Moldova, stilul bizantin a ajuns și la noi. Așa cum din Maramureș au plecat voievozii, și urmașii au ținut legătura cu originile. Artiști ai artei bisericești au ajuns în Maramureș, iar factura de origine bizantină a ajuns și la noi.
De aici începe o perioadă pe care o întâlnim în pictura românească din sec. XVIII – XIX, când putem vorbi de perioade stilistice și clasificările lor. Prima dată, după secolele XV-XVI, apare perioada post-bizantină, după care apare mai ales în Maramureș influența occidentală, influența barocului, rococo-ului și apoi toate ajung să fie un «ghiveci». Acestei perioade de «ghiveci» i se spune eclectism. Eclecticii nu mai au o linie directă, distinctă, un stil, o școală, ci iau elemente din fiecare stil. Dar totuși, și această perioadă din pictura murală a bisericilor de lemn din Maramureș nu este lipsită de frumos și conținut artistic, mai ales din perspectiva inventivității și calităților artistice ale zugravilor. Pe parcursul acestor perioade se schimbă și iconografia, asta și datorită contrareformei, când se dezvoltă foarte mult cultul Fecioarei Maria. Până la contrareformă pictura se axa mai mult pe ideile Vechiului Testament, pe mântuire și partea esha­tologică. Judecata de Apoi pri­mează peste tot și este reprezentată și într-un fel comic la mai mulți artiști. Ștefan Zugravul se încadrează în perioada post-bizantină, dar la sfârșitul activității lui vedem și o înclinare majoră spre eclectism. Deci putem spune că aparține și perioadei eclectice. El are un desen bizantin foarte bun. Se vede mai ales în prima perioadă a activității sale, iar când se lasă influențat de factura occidentală vedem că face trecerile foarte frumos, păstrând o armonie. Nu avea ce face, dacă nu se adapta stilului occidental, pentru că ei trebuiau să și trăiască din această meserie, așa că li se cerea să picteze altfel. Așa se întâmplă și azi, când mai ales în mediul rural oamenii nu acceptă stilul bizantin pur, ci vor picturi cât se poate de realiste cu culori cât se poate de siropoase și diluate. Și atunci erau asemenea probleme. Plus că tot cultul nostru a fost influențat de stăpânirile străine, care pe de o parte știm că nu ne-au lăsat să construim biserici de piatră, dar nu ne lăsau nici să fim foarte aproape de Bizanț și de stilul bizantin. Era «recomandat» ca să nu spunem chiar obligatoriu să se adapteze stilurilor vremii”.
 
Ștefan de la Șișești are un stil propriu pe care și l-a creat. „Nu vine cu ino­vații, să șocheze, ci este un pictor «cu­minte». Are o cromatică foarte bine echilibrată. Chiar dacă vorbim de o pictură naivă, vedem o preocupare a formelor și a proporțiilor cât mai corecte, cât mai aproape de adevăr. Portretele lui Ștefan Zugravul tot timpul au frunțile foarte înalte și luminate, nasul foarte bine conturat, ochii fru­moși, migdalați, cu glanda lacrimală foarte bine pronunțată, la fel, carnația bărbiei și a gurii sunt executate cu o fermitate inegalabilă. Este unul dintre pictorii foarte fini. Dacă el ar fi avut șansa să fi fost în niște academii, sau cu niște meșteri bizantini deosebiți, ar fi fost o celebritate mondială”, spune Pr. Virgil Jicărean.
 
Ştefan Zugravul a fost un autodidact, a învățat din mers. Era un om al bisericii, foarte credincios, și pe lângă faptul că picta biserici a fost toată viața cantor, diac la biserică, ceea ce înseamnă că făcea parte din clerul bisericii. Asta explică și faptul că a fost un foarte bun copist de cărți liturgice. Iar aportul lui în acest domeniu este la fel de important: „Nouă ne este greu să înțelegem azi, în perioada internetului și a modalităților de comunicare moderne, cât de greu le era atunci să aibă acces la o carte. Prin cărțile de cult sau prin litografiile vremii aveau acces să-și ia modele pentru a se putea inspira. Știm că în timpul stăpânirilor străine care s-au perindat în acele vremuri erau mai facile documentele occidentale decât cele ortodoxe sau bizantine.
După 1453, până în secolul XVIII când se cristalizează stilurile, în secolul XVI apar acei zugravi numiți «itineranți», sau cu ateliere mobile. Și Ștefan Zugravul se pare că a fost unul dintre meșterii de această factură. Bineînțeles că a învățat meserie de la astfel de meșteri care lucrau prin zonă. Se vede clar că nu a învățat de unul singur și mai mult decât atât, se vede faptul că era foarte preocupat să execute lucrurile corect. Vedem din pictura lui că era un om care voia să facă lucruri bune, nu voia să revoluționeze sau să epateze, sau să fie el creatorul unui stil.
Toți pictorii din acea perioadă au dus o viață grea. Pentru că, fiind pe schele erau plecați de acasă și la fel ca și azi câștigul lor era făcut cu multă sudoare. Dar mai ales că vorbim de o perioadă în care credința ortodoxă era privită cu ostilitate. Toți cei care încercau într-un fel să o promoveze aveau de suferit într-un fel sau altul. Nu avem despre Ștefan Zugravul dovezi că ar fi fost încarcerat sau surghiunit. Știm că a avut o activitate de pictură murală, biseri­cească, prolifică în tot bazinul Băii Mari și în partea Fisculașului.
El lucrează între 1781 și 1811 și putem să amintim lucrările de la Posta, în 1781, Șurdești (celebra Biserică UNESCO), în 1783, Șișești, în 1785 (biserica veche care acum nu mai exis­tă), Cetățele, în 1785, Capela Racolța din Baia Mare, Tăuții de Sus, în 1810 (unde nu s-a păstrat pictura), Baia Sprie și Plopiș - 1811 - care este încununarea operei. Se păstrează Plopiș, iconostasul de la Cetățele, Șurdești, iconostasul de la Șișești și Baia Sprie. Despre Ștefan Zugravul, născut în Șișești, există câteva date biografice și încercăm să scoatem mai multe la lumină. Tot de calibrul lui, unul dintre pictorii cei mai buni ai perioadei post-bizantine este Radu Munteanu din Ungureni.
Faptul că Ștefan Zugravul este un pictor de mare talie și un copist deosebit ne-a determinat, și în special pe Preasfințitul Iustin – Episcopul Maramureșului și Sătmarului – să înființăm un cerc al iconarilor și al pictorilor bisericești care să-i poarte numele. Merită purtat numele lui și orice maramureșean, și orice om din zonă trebuie să fie mândru de un astfel de artist.
Anul acesta este propus pentru cano­nizare de către Sinodul Bisericii Orto­doxe, zugravul Pârvu Mutu, iar prin canonizarea aceasta va fi reprezentantul tuturor iconarilor. Acești iconari cunos­cuți și necunos­cuți, pe lângă nobilii nemulțumiți, țăranii asupriți, ierarhii și preoții acelor timpuri când stăpânitorii în­cercau să ne excludă din istorie de pe pământul nostru, ei au luptat ală­turi de cei nemulțumiți și putem să-i numim fără să greșim adevărați mărturisitori ai credinței, pentru că și ei au suferit din cauza stăpâ­ni­rilor”, a spus Pr. Virgil Jicărean.

În Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare sunt în prezent următoarele manuscrise ce poartă amprenta condeiului lui Ştefan Fişeşteanul: „Învăţătură creştinească din Sfintele Scripturi scoasă şi tălmăcită spre folosul creştinilor cu sinacsariul a tot anul şi cu tropare la toţ(i) sfi(n)ţii şi obşte la toţ(i) sfi(n)ţii de rând…”, din anul 1769; „Carte de învăţătură creşti¬nească spre folosul tuturor creştinilor” (1770) şi „Propovedanie sau învăţătura din vechile scripturi” (1781).

Primul manuscris datează din anul 1769 şi se intitulează „Învăţătură creştinească din Sfintele Scripturi scoasă şi tălmăcită spre folosul creştinilor cu sinacsariul a tot anul şi cu tropare la toţ(i) sfi(n)ţii şi obşte la toţ(i) sfi(n)ţii de rând…”. Copistul se semnează cu formula „făcută de mine, cel mai mic al tuturor… D. Ştefan Fişeşteanul”. Al doilea manuscris, în ordine cronologică, a fost scris în luna februarie a anului 1770: „Propovedanie sau Învăţătură din vechile Scripturi scoasă şi tălmăcită spre folosul creştinilor: cu cazanii la morţi foarte de folos…”. În continuare este prezentat locul unde s-a realizat copierea: „… în Vidicul pânzării în satul Fişeşti…”. Lucrarea a aparţinut în anul 1865 lui Ioan Petric din Tăuţii de Sus. Ulterior ea ajunge în proprietatea învăţătorului Teofil Rădulescu din satul Chiuzbaia, de la care a fost achiziţio­nată de instituţia care-l deţine.

În luna februarie a anului 1781 copiază manuscrisul „Carte de învăţătură creştinească spre folosul tuturor creştinilor, care cuprinde întru sine multe învăţături…”. Autorul se semnează cu formula de autograf: „… făcută de mine, cel mai mic al tuturor, de Ştefan din Fişeşti”. Conţinutul ma­nuscrisului este structurat pe două secţiuni distincte. Prima parte redă viaţa şi mucenicia Sf. Clement, episcopul Romei, prăznuit de biserica creştină în fiecare an la data de 24 noiembrie. A doua parte conţine rugăciunile de cerere pe care preotul le rosteşte la Proscomidie şi în cadrul Sfintei Liturghii.
Pe baza grafiei îngrijite şi a ornamentelor, lui Ştefan Fişeşteanul i se poate atribui un manuscris, datat din 1809, descoperit la Seini. Textul foii de titlu este următorul: „Cărticică întru care să cuprinde molitvele spovedaniei şi molitva sfinţirii apei. S-au făcut de mine păcătosul rob Diac Şt. 27, anul 1809”.
Semnându-se cu formula „D. Ştefan Fişeşteanul” este indicată calitatea deţinută în cadrul comunităţii, adică aceea de diac. Este binecunoscut faptul că aceşti harnici scriitori de cărţi bisericeşti în calitate de înţelepţi ai satelor, aveau şi datoria de a lumina poporul, fiind primii dascăli ai „obştescului norod”. Alături de grija pentru înfrumuseţarea lăcaşelor de cult cu icoane şi cărţi, Ştefan Zugravul s-a preocupat şi de modelarea fiilor de ţărani din satele Fisculaşului. Tradiţia populară indică faptul că acesta ar fi întemeiat o şcoală de artişti locali, formând ucenici. Unul dintre ucenicii săi este Ştefan Martin din Fişeşti, care a copiat între anii 1800 şi 1810 un Liturghier, descoperit la biserica din Remecioara. De asemenea, o icoană din Şişeşti, ce-l înfăţişează pe Proorocul Ieremia, păstrată la Muzeul de Artă al României poartă pe spate următoarea însemnare:

„Acest fruntar am zugrăvit eu singur Ştefan Zugravu în anul 1785”. Sunt două argumente ce întăresc ipoteza că acest meşter era însoţit la anumite opere de către ucenici şi că ar fi întemeiat o şcoală în care se putea învăţa arta iconografică şi caligrafică  – fragment dintr-o lucrare a muzeografului Marius Câmpeanu.