SOCIAL-ECONOMIC

* Mineritul din nordul Tarii e cu un picior in groapa
Executarea Companiei Remin

* Acuzat de consilierul prefectului, primarul din Targu Lapus pareaza cu
Dictonul Sfantului Pavel

* Piata de alimente transformata in
Bazarul foamei

* Daruind vei dobandi
Aurel are nevoie de noi!

* Nici baimarenii nu au scapat de
Febra cumparaturilor in rate

* Schimbul de azi
Scrisul si critica

* Interviurile GAZETEI: azi, Adrian Otoiu, scriitorul celebru-discret
A fost Shelbe si 89,74% sincer

* Mineritul din nordul Tarii e cu un picior in groapa
Executarea Companiei Remin

Compania Remin a ajuns pe mana executorilor. Cu un picior in groapa, mineritul din nordul tarii este inca o tinta pentru multi care si-ar dori o halca din averea Companiei. Remin are active care fac cu ochiul si care pot deveni un scop pentru afaceri rentabile. Este un scenariu care are ca punct de plecare Bucurestiul.

Cea mai mare problema a Remin este achitarea energiei electrice consumate. Nu mai intram in amanunte cum s-a ajuns ca mineritul din nord sa datoreze SC Electrica 1000 de miliarde de lei. GAZETA a prezentat de mai multe ori povestea subventiilor neindestulatoare si modul cinic in care Ministerul Industriilor a gestionat problema mineritului din nordul tarii. Cert este ca Electrica Bucuresti trebuie sa-si recupereze banii. Si este corect. Consumi, trebuie sa platesti. Ecuatia are ca necunoscuta atitudinea ministerului pastorit de celebrul DIP (Dan Ioan Popescu), care a lasat sa se ajunga, unii spun voit, in aceasta situatie.

Inceputul sfarsitului

Cel mai important creditor este SC Electrica SA, fata de care datoriile Remin au ajuns sa fie de aproape 1000 miliarde. Ultima factura de consum a energiei electrice a fost achitata in iulie 2001. De atunci, Reminul nu a mai platit, iar datoriile s-au acumulat. Li s-au facut nenumarate esalonari pentru plata facturilor, dar graficul de plati nu a fost respectat. In februarie 2002, Electrica a avut o intalnire cu Remin pentru rezolvarea situatiei. S-au luat angajamente, dar nu au fost respectate, una din cauze fiind subventiile care nu au fost acordate la nivelul fundamentat de Companie. SC Electrica a deschis o actiune comerciala pentru recuperarea creantelor datorate. Sentinta data de Tribunalul Maramures a fost contestata de Remin. Solutia finala, data de Curtea Suprema de Justitie, consta intr-o hotarare definitiva si irevocabila, la data de 18 martie 2003, prin care compania este obligata la plata a 300 de miliarde de lei. Au urmat alte doua actiuni in justitie, prin care se solicita sume de bani, datorii acumulate incepand cu anul trecut. In prezent, acestea se solutioneaza de Curtea de Apel Cluj. Daca Remin va pierde si aceste doua procese, totalul creantelor va depasi 400 de miliarde de lei, la care se vor adauga penalitatile. “Prima sentinta este pusa in executare. Noi am declansat procedura executarii silite. Executorul judecatoresc a cerut poprirea tuturor conturilor debitoarei si a notat ipoteca executionala in Cartea Funciara a Sediului Remin si Hotelului Maramures (proprietatea Companiei n. red.). Dar, din informatiile pe care le avem noi, cele doua imobile constituie o garantie a unui imprumut bancar. Conform Codului de Procedura Civila, dintre mai multi creditori ai aceluiasi debitor, prioritatea in recuperarea creantelor o au bancile. Legea 5/2002 precizeaza ca agentii economici care au restante mai vechi de 30 de zile fata de Regiile Autonome si Companiile Nationale, deci si fata de Electrica, au obligatia de a plati cu prioritate sumele datorate, dupa plata salariilor catre angajati. Dar ei prefera sa plateasca pe altii”, a declarat Horatiu Lutai, jurist al SC Electrica SA. Din surse informate am aflat ca printre creditorii Remin este si Banca Comerciala Romana (BCR), iar cele doua imobile supuse executarii de Electrica s-au constituit ca o garantie pentru doua credite in valoare de 60 de miliarde de lei, acordate de BCR.

Dialoguri cordiale

Maria Cuceu, director adjunct al BCR, a afirmat ca relatiile bancii cu Remin sunt rezonabile, asa cum sunt cu orice alt client. ”Nu am auzit de executarea silita a datoriilor Companiei Remin. Este adevarat ca bancile au prioritate la plata creantelor, dar nu am facut demersuri in acest sens. Daca se va ajunge la vanzarea imobilelor si recuperarea datoriilor de catre debitorii Remin, vom face publica si noi valoarea creditului acordat de BCR. Pana atunci, pastram relatia buna pe care am avut-o pana acum”, ne-a spus Cuceu. Am incercat sa luam legatura cu conducerea Remin, pentru a afla ce se intampla cu actiunea de executare silita, dar directorul economic nu a dorit sa ne dea nici o informatie. Singurul lucru spus de Muresan a fost “La revedere!” si dus a fost. La propriu. Nici executorul judecatoresc Marius Morari, cel care are cazul Remin, nu a vrut sa ofere informatii prevalandu-se de secretul profesional. Vasile Les, vicepresedintele sindicatului Nordmin, a afirmat ca Remin a ajuns in situatia de a fi executat silit de peste 20 de agenti economici, fiindca statul doreste falimentarea mineritului din nord. ”Probabil asa au vrut guvernantii. Sa ne bage in datorii imense si apoi sa ne arate cu degetul ca am ajuns sa fim executati. Datoriile catre Electrica, de exemplu, cresc in fiecare zi. Lunar se consuma energie electrica in valoare de 20 miliarde”, a precizat Les. Una peste alta, sediul administrativ al Companiei si Hotelul “Maramuresul” se afla in procedura de executare silita. Pe mana cui s-ar putea sa ajunga aceste valoroase active este o alta poveste.

Ciprian DRAGOS
Nicolae TEREMTUS



* Acuzat de consilierul prefectului, primarul din Targu Lapus pareaza cu
Dictonul Sfantului Pavel

“Celui care are i se va mai da, iar celui care n-are i se va lua si ceea ce are”. Se pare ca acest text biblic are multiple aplicatii. Cetatenilor din Targu Lapus, care beneficiaza de ajutor social, li se retin 800.000 de lei, reprezentand venitul ocazional. Interpretarile Legii 416/2001 genereaza un fel de tragi-comedie. In timp ce oamenii mor de foame, Gheorghe Dragan, consilierul prefectului in problemele rromilor, si primarul Ioan Buda isi apara drepturile cu legea in mana.

Ioan Buda, primarul din Targu Lapus calculeaza ajutorul social al rromilor, tinand cont de un presupus venit ocazional, in valoare de 800.000 de lei. Gheorghe Dragan, consilierul prefectului in problemele rromilor, de profesie jurist, este de parere ca aceasta hotarare incalca legea. De cealalta parte, primarul sustine ca legea ii permite sa ia hotarari la nivelul Consiliului Local.

In virtututea solidaritatii sociale, toate persoanele cu domiciliul in Romania au dreptul la un venit minim garantat. Mult trambitatul ajutor social a starnit numeroase controverse. Omul necajit ar vrea mai multi bani (doar traieste in “saracie crunta”), iar Consiliul Local se plange ca nu poate “tine in spate” tot orasul. Asa ca toata lumea isi apara drepturile cu textul Legii 416/2001 in mana. Primarul din Targu Lapus a hotarat sa retina din sumele impuse de lege un venit ocazional de 800.000 de lei lunar, pe care omul poate sa-i castige muncind ca zilier. Primarul sustine ca legea ii permite sa ia aceasta hotarare. “Este o hotarare a Consiliului Local. O persoana apta si sanatoasa poate sa faca intr-o luna 800.000 de lei. Principiul dupa care a lucrat Consiliul Local mi se pare deosebit de sanatos. Este vorba despre dictonul Sfantului Apostol Pavel, care spune ca cine nu lucreaza, sa nu manance. In virtutea acestui fapt, am considerat ca, la noi in oras, un om poate face 800.000 de lei pe luna. Deci noi nu retinem bani, noi stabilim venitul minim garantat tinand cont de acest venit ocazional”, a spus Ioan Buda. Gheorghe Dragan, consilierul prefectului in problema romilor, sustine ca din suma impusa de lege se pot retine numai indemnizatii cu caracter permanent din partea statului. “Nu are dreptul, conform legii, sa retina acest venit ocazional. Legea spune clar ca din venitul minim garantat stabilit de lege se retin numai indemnizatii cu caracter permanent: alocatii, pensii de boala, burse scolare, ajutor de somaj. In nici un caz acest venit ocazional. De unde stie primarul ca omul poate face acesti bani? Mai mult chiar, acesti bani au fost retinuti si pe timpul iernii. Pai, pe timp de iarna unde sa faca omul bani? Pentru o persoana singura, venitul este de 630.000 de lei. Atunci cum ii retii 800.000 de lei?”, a afirmat Gheorghe Dragan.

Protectie de doi lei

Conform Legii 416/ 2001, nivelul lunar al venitului minim garantat este de 1.134.000 de lei pentru familiile formate din doua persoane, 1.575.000 de lei pentru familiile formate din trei persoane, 1.953.000 de lei pentru familiile formate din patru persoane si 2.331.000 de lei pentru familiile formate din cinci persoane. Pentru oricare alta persoana peste numarul de cinci membri se acorda 157.500 de lei. Persoanele singure primesc 630.000 de lei lunar. Din aceste sume se scad toate veniturile pe care membrii familiei le realizeaza: creante legale, alocatii de stat pentru copii, burse pentru elevi si studenti, indemnizatia de somaj, conventii civile de intretinere, indemnizatii cu caracter permanent, precum si ajutorul acordat sotiilor celor care satisfac serviciul militar. De asemenea, se ia in considerare daca familia detine bunuri mobile sau imobile care pot fi valorificate.

Legea lui “Peste-prajit”

Un presupus venit ocazional nu este inclus pe lista indemnizatiilor care pot fi retinute din ajutorul social. In acelasi timp, Consiliul Local are dreptul sa ia hotarari pe plan local, deoarece o parte din banii cu care se platesc ajutoarele sociale provin din bugetul propriu. Persoanele singure, apte de munca, nu mai primesc ajutor social, deoarece suma impusa de lege este depasita de venitul ocazional retinut de Primarie. In cazul familiilor cu mai multi membri, daca se retin 800.000 de lei pentru fiecare adult, ajutorul social este de cateva sute de mii de lei, asta in cazul in care omul nu detine si alte bunuri care pot fi valorificate. Cine a spus ca unde-i lege nu-i tocmeala? Primarul din Targu Lapus le face mai grea viata unor oameni din localitatea pe care o pastoreste, iar legea ii permite acest lucru. Totusi, ii scapa “micul” amanunt: bunastarea unei localitati depinde de cea a locuitorilor sai. Aceste hotarari nu pot fi luate de catre Consiliul Local decat in urma unor anchete sociale, care nu au fost facute in Targu Lapus. Consiliul Local a stabilit arbitrar ca un om poate castiga 800.000 de lei pe luna. Dar legea le da dreptate atat primarului, cat si consilierului Gheorghe Dragan. Traim intr-o “tara cu adevarat democrata”, in care legea poate fi interpretata dupa bunul plac al fiecaruia. Traiasca democratia balcanica!

Ioana LUCACEL



* Piata de alimente transformata in
Bazarul foamei

In Baia Mare, la cativa pasi de Gara, ascunsa printre blocuri, ”vietuieste” de ani buni o piata. Creata pentru a servi interesele locuitorilor zonei (una prea indepartata de Piata Izvoarele - cea mai mare din oras), piata din apropierea Garii a devenit loc al vanzarilor ilegale de produse de contrabanda, provenite din Ungaria. Chiar si putinele produse ”din gradina proprie” sunt vandute arareori de adevaratii producatori. Politia ii mai amendeaza pe ”ilegalisti”, dar fenomenul continua.

Esti prea obosit de jocurile politice pentru a mai intreba “pana cand” si prea flamand pentru a intreba “de ce”. Esti un trup istovit care porneste spre piata de alimente. Un loc al durerii, in care speranta nu mai traieste si in care legea de aur este supravietuirea. Putem sa-l denumim bazar, si astfel ascundem sub vesmintele vocabularului un amalgam pestrit de foame, alcool si alimente. Cele trei tarabe acoperite nu ne permit, insa, sa intindem intr-atat coarda cuvintelor.

Este o piata de alimente. Sta pitita printre blocurile din cartierul Garii si, sub un aspect aparent banal, ascunde “fotografia macabra” a foamei. Nu este nevoie sa intri in piata pentru a fi intampinat de grotesc. Pe marginea unui drum inundat cand de ploaie, cand de noroaie stau, colt langa colt, mese pliante doldora cu alimente. Din spatele meselor privesc meditativ spre trecatori comerciantii, care aduc saptamanal marfa din Ungaria. Sunt tristi fiindca a mai trecut o zi si prea putini “s-au fraierit” sa cumpere pulpe de pui aduse inca de saptamana trecuta. Clienti ar fi destui si poate prea flamanzi sa mai observe ca bietele bucati de carne, expuse la cele peste 25 de grade, si-au schimbat de mult culoarea. Din pacate, mai sunt zile multe pana la leafa si banii abia le ajung pentru paine si cartofi. Din cand in cand, pe langa mesele cu “marfa din Ungaria” mai trece si OPC-ul (Oficiul pentru Protectia Consumatorului), dar comerciantii sunt prea inspaimantati de foame pentru a se speria de insignifianta amenda a inspectorilor. Putinele tarabe sunt pline cu alimente si zarzavat. In spatele lor, bisnitarul mascat in “taranul care incearca sa traiasca din munca bratelor sale”. “Iti place ce sunt?”, ii striga vecinei de vizavi un tarabagiu mascat in haine de agricultor. Era mandru de palaria de paie ce tocmai si-a cumparat-o si care-l camufleaza perfect. Inghit in sec la gandul speculei care a mai ucis un mit. Taranul adevarat este prea obosit pentru a sta cu produsele in piata si, bucuros ca economia de dupa ’89 este mai bogata macar in termeni, isi vinde produsele “en gros” si pleaca acasa. Tarabagiul se bucura de profit, este “sabia” cu care lupta cu foamea. Undeva, intr-o parte care poarta sofisticata titulatura “raionul lactate”, femei cu basmale isi aranjeaza branza si laptele. Ce mai conteaza ca peste branza scoasa din pungi de plastic si smantana din cratite, mustele danseaza hora saraciei. Ma bucur la gandul ca am gasit taranci. Doar ca sunt prea batrane pentru a mai lucra pamantul, iar cei 400.000 de lei pensie de la C.A.P nu le ajung nici macar pentru medicamente. Norocul lor este bivolul care rumega tacut in grajd, o arma impotriva durerii. Indraznesc sa merg mai departe si ajung la un alt “raion”. Un colt in care mizeria se simte ca acasa. Am ajuns in coltul asa-ziselor chioscuri care comercializeaza bauturi alcoolice. Cuvantul bodega e mai potrivit. Aici stau la taifas barbati si femei, care dupa ce au dat pe gat “cine mai stie cate” pahare de votca au uitat ca, acasa, copiii privesc tacuti spre farfuria goala si asteapta. Intr-un joc al vietii in care suntem, deopotriva, si victima si calau, scuzele pot fi multiple. Era zi de salariu. Banii nu i-au primit si “le era rusine” sa mearga acasa fara mancare. La bodega din piata sunt “clienti vechi” si primesc pe datorie. Cu “ajutorul” alcoolului mai scapa o zi de rusine si foame. Dau sa ies afara din piata mai plina cu durere decat cu alimente si ma lovesc de fel si fel de nimicuri intinse pe bucati de panza colorata. Sunt alti infometati, care si-au golit debaralele sperand ca se va gasi cineva care sa aiba nevoie de nimicurile lor. Poate au noroc si vor obtine macar bani de paine. Au fost ultimii “precupeti” din bazarul in care foamea, saracia si mizeria au incins tacute o hora a durerii. Ma grabesc sa plec. Nici macar nu mai am puterea sa intreb unde-i dreptatea.

Mihaela MIHALEA



* Daruind vei dobandi
Aurel are nevoie de noi!

In numarul trecut v-a cerut ajutorul Monica, o fetita care are nevoie de o proteza pentru piciorul drept. Din pacate, pana la ora inchiderii editiei, apelul nostru a ramas fara raspuns. Nu uitati: darnicia dumneavoastra o poate ajuta pe Monica. Aurel Breban are 51 de ani. Este internat la Sectia Oftalmologie a Spitalului Judetean de Urgenta. Are un picior amputat si saptamana trecuta a suferit o operatie de cataracta la ochiul drept. Are o pensie de 1.300.000 de lei si nu-l ajuta nimeni. “Soarta a fost crunta cu mine. Am patru frati dar, cand vin la mine, nu stiu cum sa-si bata joc de handicapul meu. Locuiesc in casa pe care am mostenit-o de la parinti, pe strada Campului, 35. Nimeni nu-mi aduce o galeata cu apa, nimeni nu-mi taie un lemn. As avea nevoie de o proteza pentru picior sau de un carucior cu rotile. Mi-a oferit o doamna doctor un carucior, dar trebuie sa-l platesc in rate. De unde bani? Nu-mi ajung nici pentru mancare, noroc cu omul care are un magazin alimentar in apropiere. Imi da paine pe datorie. Nu mi-am platit impozitul, curentul, am nevoie de medicamente si acum trebuie sa platesc diferenta de 700.000 de lei pentru cristalinul ochiului. De unde bani? Toate cate ni le da Dumnezeu sunt bune. Poate s-o gasi cineva care sa aiba mila de mine”, a spus Aurel Breban. Cei care doresc sa-l ajute financiar sa-si achizitioneze un carucior cu rotile sau o proteza, sunt rugati sa depuna orice suma de bani in contul 251100067486423 deschis de GAZETA de Maramures la MindBank, sucursala Baia Mare. Generozitatea dumeavoastra ii va da speranta lui Aurel, omul de langa noi. Numai daruind, veti dobandi!

Ioana LUCACEL



* Nici baimarenii nu au scapat de
Febra cumparaturilor in rate

Povestile pe care parintii nostri ni le spuneau despre ratele prin care au cumparat mobila, frigiderul, aragazul, televizorul ori masina de spalat incep sa devina actuale. Gandul de a porni o viata in doi nu mai este chiar atat de stresant: s-au reinventat ratele. Platesti ani de zile, dar le cumperi noi. Lunara suma de bani pe care o achiti are si un aspect bun: abia acum intelegi de ce parintii te certau cand zgariai mobila sau stricai televizorul.

Romanii sunt fermecati de cumparaturile in rate. Daca instalatia de aer conditionat sau masina tin de domeniul fantasticului, la un frigider sau un televizor mai poate visa si cetateanul de rand. Desi in cele mai multe cazuri cumparatorul ramane fara bani de buzunar, statisticile arata ca romanii nu se descurajeaza usor. Nici Baia Mare nu a scapat de “febra” cumparaturilor de aparate electrocasnice.

Aparitia unei oferte cat mai variate de bunuri de folosinta indelungata a atras un numar mare de cumparatori. Eterna problema romaneasca, lipsa banilor, a fost rezolvata de catre magazinele care comercializeaza electrocasnice prin metoda achizitionarii in rate. Facilitatile oferite difera de la un magazin la altul. Unele magazine au renuntat la avans, care ridica si el probleme posibililor clienti. Avansul, aproximativ 30% din pretul aparatului electrocasnic, a fost ultimul obstacol pentru salariatii cu un venit mic, care doreau sa-si achizitioneze astfel de bunuri. Studiile de specialitate spun ca exista trei tipuri de aparate electrocasnice (frigiderul, televizorul si masina de spalat) care se gasesc intr-un procent de peste 80% in casele celor care locuiesc in oras.

“La rece”

Cum caldura torida din ultimele zile te determina sa te gandesti tot mai des la un suc sau la o bere rece, GAZETA s-a interesat care sunt preturile combinelor frigorifice si modalitatile in care pot fi achizitionate. Pretentiosii se vor uita la combinele frigorifice mari, care depasesc fara nici o problema 20 de milioane lei. Cele mai scumpe s-au dovedit a fi cele ale firmelor “Altex” si “Whirepool”. Preturile difera in functie de marimea aparatului si de firma care l-a fabricat. Un frigider mic firma “Arctic” costa 6-7.000.000 lei. Bineinteles ca, in “economia pretului”, si magazinele au un cuvant important de spus. Pentru ca nu se poate vorbi de achizitii in domeniu fara a mentiona facilitatile de creditare, trebuie subliniat ca si in Baia Mare aparatele pot fi achizitionate cu si fara avans. Un frigider “Zannusi” (care costa aproximativ 13.000.000) poate fi achizitionat cu un avans de 40% si rate fixe pe timp de un an. Cei care nu dispun de acest important 40% pot sa-si achizitioneze frigiderul platind rate timp de trei ani. Si in cadrul acestui tip de creditare, ratele sunt fixe pe toata perioada.

Creditarea

Pentru a putea achizitiona produsul in rate, clientul trebuie sa indeplineasca anumite conditii. El trebuie sa prezinte adeverinta de la locul de munca si sa aiba doi giranti, care sa aduca si ei adeverinte salariale. Sunt situatii in care se renunta la giranti, cumparatorul girand cu bunul pe care-l achizitioneaza. Cei care doresc sa-si cumpere un aparat electrocasnic second-hand vor putea sa-l achizitioneze cu un pret cuprins intre 4.000.000 si 8.000.000. In aceste situatii, marca nu mai conteaza atat de mult. Importante pentru aparatele electrocasnice second hand sunt starea in care se afla si data la care au fost fabricate. Bineinteles ca aparatul second hand care costa 8.000.000 nu va avea aceleasi dimensiuni cu unul nou de acelasi pret. La capitolul diferente, poate fi inclusa si garantia. Un produs electrocasnic nou primeste intre un an si trei ani garantie, in timp ce in cazul produselor second-hand sunt putine magazine care ofera garantie. In cele mai fericite cazuri, un produs second-hand primeste garantie timp de un an. Desi sistemul de rate lunare lasa timp indelungat cumparatorul fara bani in buzunare si baimarenii sunt adeptii cumparaturilor in rate, chiar daca multi constientizeaza ca vor plati “cu varf si indesat”. Dar e foarte greu sa poata strange toti banii necesari produsului dorit.

Mihaela MIHALEA



* Schimbul de azi
Scrisul si critica

Cuvintele sunt cel mai puternic drog folosit de umanitate. Cei care nu le pot folosi, sufera cumplit. Critica este surogatul drogului. Foarte utila, atunci cand este impartiala si argumentata, critica, de cele mai multe ori, enerveaza, irita. De ce? Uneori, critica irita pentru ca exponentul criticat are un temperament vulcanic, coleric. Alteori, pentru ca este un ratat care se considera un genial neindreptatit. Mai exista si varianta in care criticul sufera de “criticism cronic”, un soi de “boala lui Calache”. Adica, nereusind sa-si foloseasca “argumentele din dotare” decat pe la sedintele de bloc, se refuleaza. Cum? Criticand. Tot, orice, indiferent. Acest gen este cunoscut sub numele de “critic circulationar”. Denumirea n-are nimic in comun cu circul (desi indivizii de aceasta factura fac circ de fiecare data cand li se ofera ocazia), ci provine de la izbitoarea asemanare cu politistul de circulatie care, daca “vrea muschii lui”, tot iti gaseste o neregula. Acestor critici circulationari am sa indraznesc, cerand permisiunea domniilor lor, sa le dedic o “Amintire”. “Amintirea” s-a nascut prin 1937 (destul de indepartate vremuri, nu-i asa?). Un cetatean, care in afara de ursul-cantaret Baloo a inventat “multe alte lucruri folositoare omului” (intrebarile autoadresate, de exemplu), sa-l numim... Rudyard Kipling, nu numai pentru a simplifica perceptia, dar si pentru ca asa il chema, a desavarsit “obiectul” care a devenit subiect (al acestei rubrici). La un an dupa moartea sa, un alt cetatean (sa il numim editor, e mai simplu, nu?) a reunit “Amintirile” lui Kipling si le-a raspandit in lume. Adevarul e ca nu-mi amintesc “procedura reala” si tocmai de asta “am inventat” povestea. Dar ceea ce urmeaza e adevarat. Domnul Kipling s-a nascut in Bombay pe vremea cand India era dominion britanic, s-a scolit la colegiul United Services din Westward (Anglia) si a revenit in orasul natal unde s-a angajat la un cotidian anglo-indian. Cariera de prestigiu, inerente critici, calm desavarsit in fata “ofensivei criticilor circulationari” (deh, britanic si suplimentar gentleman), Premiul Nobel, alea-alea... Abia dupa ce el nu a mai fost, criticii circulationari (care, fie vorba intre noi, au inceput chiar sa-l simpatizeze pentru ca nu poti sa te incrancenezi citind “Cartile junglei”) au descoperit cu stupoare ca omul ii desconsidera profund. “Primul prost, venit, poate sa scrie, dar primul prost, venit, din doi, poate face critica.” Am incheiat citatul care a starnit revolta criticilor circulationari. P.S.: Critica e esentiala dezvoltarii, nodul in papura, nu.

Catalin VISCHI



* Interviurile GAZETEI: azi, Adrian Otoiu, scriitorul celebru-discret
A fost Shelbe si 89,74% sincer

In 1996, Adrian Otoiu a fost desemnat de catre cei mai mari critici din tara “cel mai bun debutant in proza”. “Trafic de frontiera”, teza sa de doctorat publicata in anul 2000, a fost nominalizata de criticul literar Paul Cernat drept “Cel mai bun studiu al prozei optzeciste”. Este doctorand al Facultatii “Babes Bolyai” din Cluj Napoca. Din 1992, este lector la Catedra de Limbi Moderne a Facultatii de Litere din Baia Mare. A publicat poezii sub pseudonimul Adrian Shelbe.

S-a nascut in 1958, la Ramnicu Sarat. Este absolvent de romana-engleza. Din 1992, este lector la Catedra de limbi moderne a Facultatii de Litere din Baia Mare. Romanul sau de debut, “Coaja lucrurilor sau Dansand cu Jupuita”, este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut (1996), premiul ASPRO (Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania) pentru “cea mai buna carte a anului-debut” si premiul ”Masina de scris”. Au urmat “Chei fierbinti pentru ferestre moi” (1998), ”Stangacii si enormitati” (1999) si ”Trafic de frontiera” (2000). A publicat poezii sub pseudonimul Adrian Shelbe. Este pasionat de fotografie si regie.

La terminarea liceului, avea speranta ca va face regie de film. A carmit-o spre operatorie pe ultima suta de metri, pentru ca ”locurile la regie erau deja cumparate.” Dar si acolo era la fel. Se pare ca a facut o impresie de neuitat, pentru ca ulterior i s-a comunicat de catre cineva din comisie ca a fost impertinent si a incercat sa dea lectii comisiei. Se felicita ca a apucat-o pe linia aceasta. Chiar daca are o imaginatie puternic vizuala, crede sincer ca sansa si locul lui sunt in literatura. “Lucrul care-mi convine enorm in momentul in care scriu este ca sunt singur raspunzator de ceea ce fac”, a recunoscut Adrian Otoiu.
Reporter: De ce sunteti atat de discret pe plan local?
Adrian Otoiu: Nu pot spune ca sunt discret. Pur si simplu, tendinta mea este sa-mi stabilesc niste etaloane, oarecum interne. Nu ma raportez neaparat la spatiul acesta. Intr-adevar, este un paradox. Sunt mult mai cunoscut la Bucuresti decat aici.
Rep.: Care este relatia cu traditia prozei noastre?
A.O.: Orice traditie trebuie sa ne provoace o reactie duala. Pe de o parte este reverenta, pe care i-o datoram, si o doza de nostalgie, pentru ca evident nu mai putem scrie in maniera aceasta. Pe de alta parte, de orice traditie trebuie sa ne despartim la un moment dat si aceasta nu o putem face decat cu ironie. Melanjul acesta de ironie si nostalgie este o trasatura postmoderna. Simt ca raspunsul meu nu poate fi decat asa, amestecat. Depinde si de traditia la care ne referim. Pentru generatia mai tanara, prozatorii anilor ’80 sunt deja istorie, oricat se bat ei cu pumnul in piept ca sunt de actualitate.
Rep.: Ati vazut vreo schimbare importanta in proza noastra dupa ’90?
A.O.: Sigur. Am vazut in primul rand o extraordinara ravasire a valorilor consacrate, care pe multi i-a speriat. Mie mi se pare normala, as spune chiar ca nu a fost suficient de profunda. Cred ca schimbarea a venit in momentul in care prozatorii care inainte aveau tirajul asigurat, tiraj de zeci de mii de exemplare, care azi este inimaginabil, s-au trezit confruntati cu o avalansa de alte feluri de scrieri si documentare care veneau din alte zone. Scriitori ca Preda, de pilda, faceau aluzii de natura politica si analize sociale pentru ca aveau un statut public care le permitea. Dupa ’90, ne-am trezit dintr-o data cu domeniul sacrosant al literaturii invadat de scrieri documentare care au marcat acest spatiu. Multi scriitori au intrat in panica. Decizia corecta a fost aceea de a atrage publicul. Mai sunt inca scriitori care se lamenteaza pe mantinela, unde au si ramas, de faptul ca publicul nu mai doreste sa citeasca. Cred ca orientarea a fost aceea de curtare a publicului cu o scriitura mai serioasa.
Rep.: Ce rol a jucat critica literara in demersul dumneavoastra scriitoricesc?
A.O.: Unul important. Au fost cativa critici care m-au impus peste rand. Probabil ca romanul meu de debut ar fi impartasit soarta altor carti, care au stat la rand la editura ”Cartea Romaneasca”, daca nu ar fi fost un anume raspuns critic, in speta suportul entuziast al criticului Alex Stefanescu. Totusi, relatia mea cea mai vie este cu criticii tineri, din generatia celor sub 30 de ani, intre care am gasit buni cititori.

Computerul din rucsac

Rep.: Sunteti un fan al calculatorului?
A.O.: Am fost un fan care a inceput sa se plictiseasca. Mi-am adus primul meu computer, in 1991, din Franta, intr-un rucsac. Este un mijloc fara de care nu se poate concepe scrisul. In ultima vreme am incercat sa reinvat sa scriu de mana, deoarece am constatat ca cele mai indraznete idei nu-ti vin totusi cu monitorul in fata.
Rep.: Internetul va duce la “moartea romanului”?
A.O.: Numai daca romanul este obligatoriu legat de suportul fizic al hartiei, altminteri nimic nu-l impiedica sa supravietuiasca on line.
Rep.: Care este relatia scriitorului Adrian Otoiu cu profesorul?
A.O.: Incerc sa fac o separare neta. Imi aduc aminte ca, la un seminar, cand discutam niste chestii de naratologie, o studenta m-a intrebat cum se rezolva chestiunea respectiva in “Dansand cu Jupuita”. M-am simtit foarte stanjenit, fiindca consider ca nu trebuie sa se suprapuna aceste doua planuri, cel de scriitor cu cel de profesor.
Rep.: Cum va simtiti in mijlocul studentilor?
A.O.: Foarte bine. Cred ca scriitorii care au sansa sa fie si dascali au norocul unei infuzii de tinerete din partea generatiei mai tinere.

Luna irlandeza

Rep.: Care sunt scriitorii care v-au marcat?
A.O.: Am produs la un moment dat o lista si a fost cam lunga. Vreo 20-30 de nume, la care criticul de poezie Alexandru Cistelecan a raspuns, asa, cu un fel de ironie, “prea le stie asta pe toate.” Daca ar fi sa dau un nume, ar fi autorul care m-a indreptat spre proza, eu in vremea aceea fiind poet: britanicul-canadian Malcom Lowry, cu “Sub vulcan”.
Rep.: Ce inseamna pentru dumneavoastra timpul liber?
A.O.: Ceva care nu prea este. Un spatiu sacrosant. Cred ca, mai ales pentru un prozator, este o necesitate. Va marturisesc ca am venit la facultate momit de colegi cu nada, ca o sa am o gramada de timp, ceea ce nu prea este adevarat. Cred ca foarte des suntem pusi in situatia de a alege: timp sau bani. Ori de cate ori am ales banii mi-a parut rau. Cand am ales timp, m-am bucurat nu de castigul imediat, ci de cel care a venit in timp.
Rep.: Ce pregatiti?
A.O.: Cam de un an si jumatate am fost implicat mai mult in proiecte academice. Zilele acestea am de terminat un articol care apare la o revista din Chicago, "Comparative Studies: South Asia AFRICA and the Middle East". Vara aceasta voi lucra la o traducere a scriitorului Flann O’Brien “At Swim –Two - Birds”, roman care va aparea la Editura “Paralela 45”. Marea mea bucurie este ca am castigat o bursa pentru traducerea unei opere din literatura irlandeza, care-mi ofera o luna in Irlanda, pe care o voi petrece la sfarsitul lui septembrie. Planuri de perspectiva am in literatura mea. As planui sa ies anul viitor cu doua carti odata, daca imi ajuta Dumnezeu. Una se numeste Serendipity SRL si ar fi un roman interactiv care vorbeste despre sansa si hazard. Si am in minte un alt proiect, despre care nu va spun decat titlul “Maneca de vant”, care ar fi acel indicator de vant care exista pe aeroporturi.
Rep.: Procentual, cat sunt de sincere raspunsurile dumneavostra?
A.O.: Nu am spus lucruri in care nu cred. Dar cine e sincer vreodata suta la suta? Sa zicem 89,74%, va multumeste?

Optiuni si argumente

/ Mare sau munte?
Munte.
/ Mihai Eminescu sau Ion Minulescu?
Eminescu, desi nu sunt un fan fara rezerve.
/ Vodca sau vin?
Vin.
/ George Bush sau Sadam Hussein.
Chiar trebuie sa aleg?
/ Rolling Stones sau The Beatles?
The Beatles.
/ Pamela Anderson sau Catherine Zeta Jones?
Zeta Jones are mai mult. Are parca un soi de piper.
/ Noroc sau genialitate?
Bineinteles ca genialitate pare raspunsul inteligent. / Anglia sau SUA?
SUA. Este o tara pe care am vizitat-o si am o relatie asa, mai calda. Eu vad o alta SUA, nu acea tara hip-hop pe care si-o inchipuie unii.
/ Mircea Cartarescu sau Mircea Nedelciu? Structural, sunt mai apropiat de Cartarescu. Am si afirmat la un moment dat, ca daca imaginatia mea are o latura cartaresciana, diferenta dintre noi este ca eu incerc sa ma tratez.

Mihaela MIHALEA