SOCIAL

* Camatarii mileniului 3

* ”Pasarea” Phoenix s-a transformat in RBG

* Schimbul de azi - Eu nu vanez caprioare

* Culti si desculti - Unde lucreaza domnisoara Pogany? * Camatarii mileniului 3

Vremurile grele in care traim ne invata sa facem aproape orice pentru a supravietui. Bijuteriile de familie, purtate cu mandrie de bunicele sau strabunicele noastre, ajung de multe ori pe mana camatarilor pentru a face rost de banii pentru paine. Din pacate, rareori proprietarii reusesc sa le rascumpere. Alteori, odraslele celor care s-au imbogatit peste noapte trec si ele pe la casele de amanet. Aparatura de ultimul tip este lasata gaj pentru niste bani de care parintii nu trebuie sa stie.

Camataria s-a raspandit cu repeziciune in anii ‘90, iar casele de amanet au aparut ca ciupercile dupa ploaie intr-un amalgam format din consignatii, case de schimb valutar, buticuri sau magazine second-hand. Casele de amanet s-au dovedit a fi o afacere care aduce venituri imense intreprinzatorilor, dar si statului, taxele si impozitele catre buget depasind 40% din venituri. Afacerile camatarilor au prosperat pe seama saraciei generale, lipsurile si lipsa de solutii obligand multi romani sa apeleze la casele de amanet pentru a-si rezolva problemele financiare urgente.

Casele de amanet reprezinta uneori ultima solutie de a face rost de bani. „Pasii rapizi, aproape sprintati, facuti de guvernanti spre reabilitarea economica a tarii si cresterea nivelului de trai al alegatorilor” (ha-ha, hai ca am spus-o!), au creat cetateanul-abonat la casele de amanet. Explicatia unora e trista: fata de veniturile mult prea mici pentru supravietuire si plata intretinerii, amanetul reprezinta ultima sansa de salvare. „Nu am alta solutie, pensia pe care o primesc nu-mi ajunge nici macar pentru hrana si medicamente. La varsta mea, nu am altceva ce sa fac. Oricum, sotiei mele nu-i mai sunt necesare bijuteriile. Pana acum nu mi-am recuperat nici o garantie depusa. Daca as fi incercat sa le vand, ar fi trebuit sa astept ceva timp pana sa gasesc cumparatori, la amanet e mai rapid“, marturiseste un barbat in varsta dezvelind dintr-o batista un lantisor si o bratara.

Clienti saraci si bogati

Situatia multimii de pensionari care isi vade rezolvarea problemelor doar apeland la aceste servicii este tragica. Un lucru devenit normal, la care, din nefericire, apeleaza tot mai multe persoane, nu numai pensionari. In afara de pensionarii cu venituri mici, la serviciile caselor de amanet apeleaza si persoane care, paradoxal, nu prea au probleme financiare. Mai precis, este vorba despre odraslele unor familii destul de instarite care, obisnuite cu sume mari de bani, cand ajung la inghesuiala, isi lasa obiectele de valoare la amanet. Electronice, bijuterii sau alte „maruntisuri“, unele dintre acestea nici macar nu apartin celui ce amaneteaza , ci au fost „facute invizibile“ de prin casa. Foarte rar parintii afla si vin sa recupereze obiectele depuse. De cele mai multe ori, acestea sunt pierdute definitiv. Casele de amanet nu verifica provenienta obiectelor depuse acolo, decat daca acestea au fost furate si politia incearca sa dea de urma lor sau a celor care le-au sustras. La marile case de amanet importante apeleaza si intreprinzatorii care sunt in criza de lichiditati sau au rate scadente la banci, de regula, acestia amaneteaza autoturisme, tablouri, obiecte de valoare mare. De obicei, bunurile sunt rascumparate, dar exista si exceptii in cazul in care cel care are nevoie de bani a incercat comercializarea bunului respectiv fara succes.

Pe vremea strabunicii

In Romania, casele de amanet au functionat dinaintea celui de al doilea razboi mondial si au reaparut in 1992. Legea dupa care functioneaza sistemul dateaza din 1941, dar pana acum nimeni nu a catadicsit sa o schimbe sau sa impuna un cadru legal mai aspru care sa stabileasca o echitate in relatia camatar-client. Imprumuturile se fac in urma unui contract de amanet (gaj). Obiectele raman la firma drept garantie pana la restituirea sumei imprumutate. Se primesc in garantie obiecte din aur, aparate electronice, tablouri, autoturisme sau alte bunuri de valoare. La obiecte din aur se ofera intre 200.000 lei/gr. si 300.000 lei/gr. functie de stare si carataj. Pentru celelalte obiecte se imprumuta sume de 30% - 40% din valoarea lor. Contractele de imprumut se fac pe termen de 10, 20 sau 30 de zile, cu posibilitate de prelungire. Plata se face pe loc, imediat dupa semnarea contractului. Prelungirea contractelor se poate face pentru minim 10 zile. Comisionul este de 1-2% pe zi din suma imprumutata si se percepe anticipat. Patronii caselor de amanet admit ca legea din domeniu este “din timpurile cand se tragea cu arcul” si se faceau gajuri la libera intelegere a partilor, motiv pentru care nu mai corespunde realitatii.

Lavinia COTARCEA



* ”Pasarea” Phoenix s-a transformat in RBG

Combinatul metalurgic Phoenix a devenit blazon al orasului Baia Mare cu mult inainte de a fi ceea ce este astazi. Breasla aurarilor a adus in orasul de pe Sasar faima unei profesii ce se pierde in negura vremurilor. Povestile cu principi si regi ce au ravnit la aurul baimarean ne-au incantat copilaria. Adevarul este ca istoria actualului combinat sau a fostelor topitorii este fascinanta si asa va ramane pana va mai exista un gram de aur in subsolurile binecuvantate ale Maramuresului. La trei ani dupa privatizare, combinatul baimarean are o productie de 14 mii tone de cupru, jumatate din capacitatea de productie, dar in conditii de profitabilitate. Noii patroni incearca sa se alinieze la cerintele internationale in domeniul protectiei mediului. Pana in anul 2005, RBG Phoenix trebuie sa termine Planul de Conformare pe care si l-a asumat in momentul privatizarii. Clepsidra timpului monitorizeaza acest deziderat.

Primul document care atesta existenta industriei miniere in Baia Mare este cel din 1327, prin care regele Carol I de Anjou doneaza orasului Baia Mare satul Firiza. Tot prin acest document se acorda oraselor Baia Mare si Baia Sprie privilegiul de a popula teritoriile impadurite dintre ele, ceea ce a dus la dezvoltarea mineritului, o necesitate dovedita si de colonizarile cu mineri straini din secolele XIII si XIV. In aceasta perioada se infiinteaza in Baia Mare breasla aurarilor.

Cererea crescanda de metale pretioase a determinat dezvoltarea topitoriilor de pe Valea Firiza. Potrivit unui document din 1550 existau, pe langa deschiderile de mina, 14 unitati de preparare prin stampare si cinci topitorii. La sfarsitul secolului XVI, minele si topitoriile de pe Valea Firizei au trecut din proprietatea regelui Vladislav in posesia fostului principe transilvanean Stefan Batori, pentru ca in anul 1608 sa intre in proprietatea lui Gerard Sisbone, arendasul general al minelor din Baia Mare. Dezvoltarea economica a bazinului impune in secolul XVIII intensificarea mineritului, respectiv a productiei de metale pretioase. Data precisa a construirii unei uzine central metalurgice amplasata in Firiza nu se cunoaste. Este insa neindoielnic faptul ca uzina exista in 1755, anul aparitiei primului regulament care reglementeaza raporturile intre minerit si metalurgie. Au urmat anii de dezvoltare generala a economiei europene care au dus la schimbarea centrului de greutate a mineritului in bazinul Baia Mare. Vechea uzina nu a mai facut fata cerintelor, impunand construirea unei noi uzine de extractie moderna pe actualul amplasament.

Nasterea

Uzinele Metalurgice de Metale Neferoase Baia Mare au fost infiintate in anul 1907, sub denumirea „Phoenix”, ca fabrica de acid sulfuric si produse chimice. Mai exista o linie de obtinere a cuprului din concentrate si sectia de afinare pentru metale pretioase. Inca de la infiintare, uzina a fost una dintre cele mai mari unitati de acest gen din Europa atat ca volum de productie, cat si sub aspectul tehnologic. Este important de mentionat ca, in primii ani ai secolului XX, la Baia Mare se produceau peste 300 de kg aur si 3,4 tone de argint. In anul 1925, proprietarii uzinei cumpara fabrica de sticla a orasului si maresc uzina metalurgica, punand in functiune linia de obtinere a oxizilor de plumb, iar din 1931 instalatia de tevi si tabla de plumb. In anii de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, uzina din Baia Mare inregistreaza o crestere a productiei de metale, crestere dictata de nevoile militare ale momentului. Proprietarul actualului combinat a fost industriasul Weiser care a „cedat”, la nationalizare uzina, statului.

Renasterea

Perioada 1948-1960 a fost marcata de greutatile economice de dupa razboi. De abia din 1956 s-a trecut la readucerea uzinei la un nivel tehnic corespunzator. Conform planurilor de sistematizare, s-au alocat fonduri de investitii in valoare de 162 de milioane de lei, ceea ce a dus la o diversificare a productiei si la asimilarea de tehnologii noi. Dupa anul 1960 s-au pus bazele productiei de oxizi de cupru, apoi tot in anii ‘60, s-a importat tehnologia de topire a cuprului in suspensie, Outokumpu, din Finlanda. Romania a fost prima tara din lume, in afara tarii de origine, care a folosit aceasta tehnologie. In momentul de fata, peste 80% din productia mondiala de cupru este produsa cu tehnologia Outokumpu. Se poate spune ca atunci a avut loc o adevarata revolutie in tehnica producerii cuprului, iar Baia Mare s-a fixat ca un punct de reper pe piata metalelor neferoase. In plus, fata de aceasta tehnologie care presupunea prelucrarea a 260 de mii de tone de concentrate pe an, a continuat modernizarea uzinei prin punerea in functiune a sectiei de producere a barelor si placilor de cupru, in 1970, cu licenta din Anglia. Preocuparile de imbunatatire a tehnologiei s-au concretizat prin punerea in functiune a fabricii de oxigen in 1978. Din pacate, modernizarile combinatului s-au oprit aici. Politica acelor ani s-a dovedit a fi falimentara pentru combinatul baimarean si nu numai. Pe piata mondiala, combinatele similare celui din Baia Mare s-au modernizat continuu, punandu-se baza tot mai mult pe solutii tehnologice care aveau in vedere protectia mediului. In municipiul de pe Sasar, au urmat anii poluarii masive.

Cosul

Dupa 1990, situatia mediului din Baia Mare a atras, in sfarsit, atentia ministerelor bucurestene. Printre solutiile propuse a fost construirea un cos de dispersie mult mai inalt decat cele doua existente (de 80, respectiv 100 de metri). Solutia cosului a avut mai multi sustinatori, asa ca Baia Mare s-a pricopsit cu cea mai inalta constructie din tara. Timp de un an (1995), baimarenii au asistat cu mirare si neincredere la ridicarea imensei constructii pana la cota 350. Cosul are o deschidere la baza de 20 de metri, iar la varf un diametru de noua metri. Turnul a fost ridicat din beton rezistent la noxe, iar in interior este captusit cu caramida speciala. Realizarea acestui proiect, cu tot sistemul de racordare si modernizarile necesare a costat 11 milioane de dolari. Nu sunt putine vocile care considera ca aceasta investitie putea fi facuta cu mai mult succes in tehnologiile folosite. „Nu putem considera cosul de dispersie emblema firmei, mai degraba tehnologiile si performantele tehnologice sunt emblematice. Prioritatile la nivelul combinatului puteau fi orientate altfel, in sensul dezvoltarii tehnologiilor, cu aceeasi suma de bani care s-a investit in cos, de asa natura incat riscul de aparitie a unor avarii sa fie minim sau adus la zero. Cu 11 milioane de dolari se putea obtine extrem de mult pe liniile tehnologice”, ne-a declarat vicepresedintele RBG Phoenix, Dumitru Florian.

Era RBG

In anul 1999, combinatul este privatizat dupa multe discutii si controverse. Noul proprietar, firma anglo-indiana Allied Deals (RBG din 2000) a preluat combinatul cu datorii imense si cu asumarea responsabilitatii de a-l aduce la normele de mediu impuse de Comunitatea Europeana. Noii proprietari au analizat posibilitatile de eficientizare a activitatii in concordanta cu retehnologizarea obligatorie si respectarea normelor de mediu. Aceste studii au dus la reducerea drastica a personalului (de la 3000 la 700 de muncitori) si la inchiderea temporara a liniei de Topire concentrate. Primul efect al privatizarii a fost scoaterea combinatului de pe lista marilor poluatori ai municipiului. „A fost o conditie ca sa se produca cupru, dar sa nu mai fim un dusman al comunitatii. In momentul de fata, noi suntem prietenosi cu mediul pentru ca nu-l mai agresam. O alta consecinta pozitiva este ca producem cupru la nivelul standardelor Bursei Metalelor de la Londra, motiv pentru care si baza de referinta a formarii preturilor, a bazei de lucru in sistemele comerciale ale noastre, este tot nivelul Bursei londoneze”, ne-a declarat Florian. In momentul de fata, Combinatul produce circa 14 mii de tone cupru catodic, jumatate fata de capacitatea de productie, dar in conditii de profitabilitate.

Directorii Combinatului

Dupa nationalizare si pana la momentul privatizarii, Combinatul baimarean a avut sase directori generali. In ordine, Iosif Nohel, primul director dupa 11 iunie 1948, ales din randul muncitorilor. A urmat Gheza Kishegy, Florian Bagalut, Dumitru Leaua, Dumitru Plop si Vasile Manole. Dintre acestia l-am gasit pe Florian Bagalut, considerat de multi cel mai bun director pe care l-a avut Combinatul. Din pacate, fostul director era suferind si nu ne-a putut povesti despre perioada in care a tinut fraiele Phoenix-ului. Dumitru Leaua este la o varsta inaintata, dar a ramas conectat la realitatile institutiei pe care a condus-o cinci ani. A fost unul dintre cei mai importanti directori din perioada de varf a Combinatului Phoenix. Inginer chimist de profesie, el a inceput munca la Phoenix ca inginer sef, in 1959. A urmat perioada directoratului intre 1969-1974. Dupa ”mariajul” din 1974 (asa cum numeste el fuziunea intreprinderii cu mineritul baimarean) a fost numit director general adjunct la Centrala Minelor din Baia Mare. ”Phoenix s-a format pe locul fostei platforme Ferneziu, in incinta uzinei de metalurgie. Dupa primul razboi mondial a urmat concesionarea minei Herja. Beneficiind de materie prima, proprietarul a construit o platforma metalurgica pe locul actualului combinat. Acolo Phoenix-ul avea o fabrica de sticla, care nu prea functiona. Intre noi fie vorba, sticla nu se producea din motive concurentiale. Fabrica de sticla de la Turda alimenta buzunarul Phoenix cu bani seriosi pentru ca fabrica din Baia Mare sa ramana inchisa. Pana in 1948, uzina a fost una de conjunctura, fara o strategie anume. Totul se adapta cerintelor pietei. Se produceau oxizi de plumb, acid sulfuric si saruri anorganice si produse pe baza de plumb (tevi, tablarie laminata). Dupa etatizarea din 1948, uzina a luat un nou avant, respectandu-se profilul si sistematizarea sectiilor. Dupa preluarea noii tehnologii finlandeze, in 1960, totul a luat o alta amploare. In 1965 s-a pornit noua uzina de cupru, care producea cam 50-60% din nevoile tarii. Restul provenea din import. Eram singura uzina producatoare de cupru electrolit din Romania. Despre poluare ce sa va spun? Sigur ca exista. Nu poate nimeni nega acest lucru. Dar se si exagereaza. Pentru cei care lucrau in uzina metalurgica, cuptoarele ce functionau de pe vremea lui Weiser au fost principalele surse de poluare. Ele s-au inchis in perioada ‘66-’68. Dar vreau sa va spun ca nici oamenii nu constientizau pericolul la care se expuneau. Si de cele mai multe ori neglijau regulile elementare de protectie. La vechile cuptoare de oxizi de plumb am vazut muncitori care frigeau slanina pe acestea in timp ce ele se raceau. Apoi, multi dintre ei fumau in timpul serviciului, iar altii se intorceau acasa cu hainele de lucru, fara sa se schimbe. Dar din aceasta perioada a aparut o preocupare tot mai mare fata de protectia mediului. S-au facut plantari masive de arbori pe drumul ce ne lega de Ferneziu. Secretarul de atunci al judetului a spus intr-o sedinta ca zona a inceput sa inverzeasca. Cu personalul am avut relatii extraordinare. Am beneficiat de aportul unor ingineri si maistri buni si disciplinati. Iar oamenii lucrau ca la carte. In perioada ‘72-’73, muncitorii primeau 50% din beneficiul realizat peste plan. Aceasta i-a stimulat la maxim si am atins productii record, pentru care au primit echivalentul a 6-7 salarii intr-o luna. In general muncitorii erau multumiti. Se lucra in patru schimburi a cate sase ore fiecare, iar salariile erau peste media din Romania acelor vremuri. Phoenix-ul era o emblema a judetului. Aici se realiza 30% din productia industriala a Maramuresului. Azi nu mai e ce a fost”, ne-a povestit fostul director Leaua.

Epli Bacsi

Frederic Epli este un personaj de poveste. Maistru metalurg, Epli a fost una dintre cele mai importante „rotite” in angrenajul noii fabrici de cupru, din perioada anilor ‘60. Ani buni, practic pana la pensie, a coordonat linia tehnologica de la Topire cupru. Desi nu a fost nici macar sef de sectie, a fost - lucru recunoscut de toata lumea - cheia functionarii Topirii pe toata perioada cat a lucrat. Si dupa pensionare, nea Epli era chemat sa ajute la rezolvarea unor probleme aparute pe fluxul tehnologic. „Am lucrat in fabrica din 1954 pana in 1986. Modernizarile au inceput pe la sfarsitul anilor ‘50, dar pot sa va spun ca sectiile erau rudimentare, iar in ceea ce priveste poluarea erau probleme mari. Si atunci se plangeau oamenii din cauza gazului. Erau femei, copii, batrani, care nici n-au vazut fabrica si se imbolnaveau de saturnism. A depins de felul fiecaruia de a fi. Am avut si colegi ce au lucrat in mediul foarte toxic, mai in varsta cu 10-15 ani, dar care nu au avut nimic. Ce sa va mai spun?. Muncitorii erau bine pregatiti, majoritatea considerau fabrica ca fiind a lor. De acolo ne-am castigat existenta in mod decent. Am lucrat mult, chiar si 24 de ore, desi programul era de sase ore. Cand a fost pusa in functiune noua fabrica de cupru am stat in combinat o saptamana si nu am venit acasa. Hee! Erau alte vremuri. Pai, Baia Mare a fost si este singurul producator de aur si argint, cupru si cate altele. Am fost socat cand am auzit ca a fost scos la vanzare. Este pacat! Si noi puteam face ce au facut cei de acum. Se putea face fara nici o interventie. Ce! Au taiat multe instalatii vechi si le-au dat la fier vechi? Aici trebuie investiti bani seriosi. Este drept ca au fost probleme mari, intotdeauna au fost probleme, dar puteau fi rezolvate. Da! Fara nici o interventie”, ne-a povestit nea Epli.

Aprigul Csendes

Vasile Csendes a fost sef de sectie Metalurgie pana in 1988. Ca inginer, a prins perioada in care s-a dezvoltat Combinatul, fabrica de cupru, fabrica de acid sulfuric. „Din anii ‘60 putem vorbi de dezvoltarea Combinatului, pana atunci au fost sectii mici: fabrica de cupru, cea de acid. La Baia Mare se producea cel mai ieftin acid sulfuric. In timp ce in tara tona era 620 de lei, la noi costa doar 180 de lei. Sa stiti ca in acei ani in Combinat se produceau 14 produse unicat. Era poluare, sigur ca era. Putini am mai ramas de atunci. Avea importanta si modul de viata. Cei care au fumat si au baut nu prea au supravietuit. Dupa ce a fost pusa in functie noua fabrica de cupru, o vreme au fost probleme. Concentratele noastre, mult mai impure, nu se potriveau cu tehnologia originala finlandeza. Erau multe avarii. Orice oprire insemna poluare mare. Autoritatile de atunci pretindeau productie mare si poluare scazuta. Sa stiti ca am avut multe produse care erau sub pretul de pe piata mondiala. Asta-i realitatea, nu cum s-a spus anii astia, ca aducem din import pentru ca producem scump. Nu este adevarat”, ne-a spus fostul sef de sectie.

Aur si magiun

La Arhivele Statului Maramures sunt cateva rafturi de acte ce au apartinut perioadei de inceput a Combinatului. Am gasit printre ele note cu privire la cantitatile de metale pretioase produse in acei ani de inceput al uzinei ce a devenit combinatul de azi. De pilda, in anul 1927 s-au prelucrat la Baia Mare 712 kg de aur in valoare de 78 de milioane lei si 5,2 tone de argint in valoare de 15 milioane lei. In sectia de afinare (unde se rafina aurul) lucrau in anul 1927 sase muncitori, dintre care unul era absolvent de Scoala Miniera. Din acelasi an am gasit si o adresa interesanta prin continut. Ministerul Industriilor si Comertului, Directia Generala a Valorificarii Bunurilor Statului, a trimis catre Minele si Uzinele Metalurgice Baia Mare urmatoarea instiintare semnata de directorul ministerului, Dobrota. Nu stim daca exista vreo legatura cu actualul director al Combinatului, Gabriela Dobrota. „Alaturat va trimitem adresa 24.358 a Ministerului de Agricultura si Domenii cu privire la introducerea prunelor uscate si magiunului in alimentatia lucratorilor industriali”, se arata in nota mentionata. Dupa citirea anexei adresei am realizat ca problemele romanilor au fost aceleasi si atunci ca si acum. ”Prin proiectul de lege al bauturilor spirtoase, depus inca din mai 1855, se urmareste alcoolismul care a luat proportii ingrijoratoare. Tinand cont de importanta economica a culturii pomilor roditori, prin proiectul de lege in chestiune se urmareste ideea indrumarii productiei pomicole spre comercializare si industrializare, astfel ca alcoolul vatamator sa fie inlocuit cu un aliment mai folositor si mai rentabil. Cu tot concursul dat de autoritati, consumatia prunelor uscate si a magiunului a ramas un simplu deziderat. In consecinta, s-a emis parerea ca pentru popularizarea lor si crearea de debuseuri este absolut necesara a se introduce prunele uscate si magiunul prin cantine si economate in alimentatia lucratorilor din fabrici. Aceasta chestiune trebuie privita ca opera sociala si economica de cea mai mare importanta”, se arata in adresa trimisa Ministerului Industriilor, semnata de ministrul Agriculturii, Constantin Argintoianu.

Nicolae TEREMTUS
Ciprian DRAGOS



* Schimbul de azi - Eu nu vanez caprioare

„Eu am copite de fildes, capul mi-e purpuriu, corpul alb ca neaua si cornul din frunte are toate culorile curcubeului. Alerg atat de repede ca vantul se taraste in urma mea. Trec fluvii dintr-un salt si numai o fecioara poate sa-mi puna capastru”, asa mi-a spus licorna. Apoi, dintr-o data nu am mai vazut nimic. Disparuse ca si cand n-ar fi fost nicicand in fata mea. Eram la vanatoare de licorne, o vanatoare care poate fi eroica sau poate insemna esecul suprem al celui de nimeni stiut si de toti pomenit. Nu cred ca exista cale de mijloc. Nicicand si niciunde. Licorna sau eu, putem fi adevar sau minciuna, nimic altceva. Nimic intermediar. E periculos sa fi radical? Cu siguranta, da. Dar ce-am fi oare fara diferente, decat o masa amorfa care se taraste mediocru prin mocirla. Slava tie, Icar! Macar ai incercat sa zbori. De cele mai multe ori, aripile frante de glontul vanatorului marsav pot insemna moartea si ma cutremur in fata alternativei la zbor doar pentru ca mai am nevoie de catva timp pentru cele propuse. Eu nu vanez caprioare (desi nu-s labiscianul momentului). I-am admirat mereu pe vanatorii englezi pentru spiritul lor de gentlemani desavarsiti care-i obliga sa dea vanatului trei sanse de scapare, trei sanse de viata. Din acelasi motiv am o antipatie profunda pentru barbaria vanatorii din Cizma si fata de aviditatea cu care acestia sunt in stare sa-si ucida prada. Caineste. Am invatat ca e o grava eroare in mass-media, sa-ti exprimi sentimente sau pareri (indiferent de argumente) care lezeaza la modul general si totusi, afirmatia anterioara tocmai asta face. Vreau sa fac asta pentru ca mi se pare un act aflat sub limita inferioara a masculinitatii. Va las caprioarele voua! Cred ca exista, imposibil sa fie altfel (am chiar langa mine un exemplu si-i singurul motiv pentru care n-am plecat din nou), oameni care vor sa vaneze licorne. Lipsa de reactivitate imi e dusman mai mare decat insomnia asta cronica si nenorocita cu care m-am pricopsit ca un tic de care nu mai pot scapa. Veniti sa vanam sau acceptati sa ne facem mici si sa ne rusinam apoi in fata copiilor nostri, cerandu-le scuze (inutil si dezgustator gest) ca incet-incet ne-am transformat in presuri. Nu ajunge sa fim constienti. Uneori, cred ca trebuie sa dovedim asta. Compromisul tacerii e singura tara a omenirii care da dreptul la scarba fata de propria-ti persoana. Nu o sa recitesc ceea ce am scris. Asa fac mereu. Mi-e teama sa nu ma razgandesc. Mi-e cumplit de teama, dar nu tac. N-am sa tac niciodata, chiar daca acest „niciodata” dureaza uneori atat de putin. Intre teama si scarba am ales prima varianta. Voi chiar nu vreti sa vorbiti?
P.S. Trebuie sa-i multumesc lui Cosmin pentru ca o data, involuntar, mi-a oferit „Ispitirea Sfantului Anton” a domnului Gustave Flaubert si implicit povestea licornei (care renunta la iubire din fidelitate pentru iubire si pentru a o salva de la deteriorare definitiva).

Catalin VISCHI



* Culti si desculti - Unde lucreaza domnisoara Pogany?

La al saptelea episod al serialului nostru putem trage cateva concluzii evidente. ”Tintele” noastre sunt surprinse destul de des in pozitie de off-side. Unii dintre ”eroii” cultilor refuza dialogul telefonic, altii se amuza (dar nu e rasul lor), iar altii incearca tertipul eschivelor de tot felul, poate - poate or scapa. Oricum, cei mai multi sunt cam... „desculti”. Fiind sfarsitul iernii si pentru ca la istorie si geografie gheata a fost cam subtire, am ales un alt domeniu: arta plastica. Cazul domnisoarei Pogany ni s-a parut suficient de mediatizat pentru ca profanii intr-ale artei sa stie despre ce este vorba. Nici de data aceasta ”artistii” rubricii nu va vor lasa sa va plictisiti. Intrebarea saptamanii: Cine este Domnisoara Pogany? ”Nu o cunosc”, a replicat sec Maxim Popovici, primarul comunei Recea. Da, chiar asa, nu e treaba dumneavoastra sa-i cunoasteti pe toti vecinii. Oare ea va cunoaste? Ne-ntrebam si noi, nu dam cu parul. Florian Salajan, presedintele Fundatiei ASSOC a fost sincer interesat sa afle mai multe despre „miss-terioasa” Pogany, chiar daca nu o ”intalnise” inca. ”Nu-mi spune nimic numele asta, sau nu-mi dau seama acuma. Am un lapsus. De unde-i? Cu ce se ocupa? Dati-mi niste repere. Imi pare cunoscut(a)”, a incercat Salajan un remember, dar n-a fost sa fie. Poate alta data. Constantin Prie, directorul Spitalului Judetean de Urgenta, ne-a raspuns direct din sala de operatii, dar pe langa subiect. ”Dumneata vrei sa faci misto de mine. Ti-am mai dat un interviu si ai facut un... Sa vii intr-o zi sa stam de vorba si povestim noi. ~sta e mistoul pe care-l faceti voi tot timpul.” Dupa care, ca si cum nu ne-ar fi zis nimic, doctorul a schimbat radical tonul, deghizandu-se in halatul unui coleg. ”Eu nu te cunosc. Ati nimerit la altcineva. Doctorul Prie opereaza. Eu sunt Liviu, care lucreaza la sala...” Ciudata treaba. Nu ne amintim de un interviu cu „celebrul Liviu de la sala”. Am stat apoi de vorba cu un simpatizant al GAZETEI, care ne-a declarat o sincera prietenie. ”Eu tin la si vreau sa ne-ntalnim daca intrebati treburi dintr-acestea. Uite ca stiu, dar nu raspund”, si-a exprimat Nicolae Lazin, directorul Colegiului Tehnic ”Anghel Saligny” punctul de vedere. Singurul raspuns corect l-am aflat de la Delia Ardelean, inspectorul general al Inspectoratului Scolar Maramures. ”Este o sculptura a lui Brancusi”, ne-a servit-o ca la carte doamna inspector. Am lasat la urma ciresica de pe tortul ”cultilor”, oferita de consilierul judetean Marinel Zoicas. ”Nu stiu. Da’ unde lucreaza? Nu am auzit. Nu stiu cine e si ce-i, pentru ce si cum.” La scurt timp dupa terminarea convorbirii telefonice, in redactie se aude au ”tar” de la Zoicas. Din rasetele colegilor sai a dedus ca ”tipa” nu mai lucreaza de mult. ”A fost aiurea. Pe Pogany au vandut-o la New York. A lui Brancusi, saracu’. Inainte nu am fost conectat”, s-a amuzat copios consilierul de Maramures. Domnisoara Pogany este o sculptura in bronz a lui Constantin Brancusi (de fapt, sculptorul roman a realizat la Paris, intre 1913-1933, o serie de lucrari care sunt izbitor de asemanatoare cu fotografia pictoritei Margit Pogany - artista vizitand atelierul sculptorului in 1910). Cel mai celebru exemplar din seria „Domnisoara Pogany”, a fost realizat in 1933 din bronz poleit si este expus in Muzeul de Arta Moderna din New York (donat de Lillie P. Bliss).

Ciprian DRAGOS