Sinuciderea locomotivei de geniu

Vincent Van Gogh s-a nascut in 30 martie 1853, in familia pastorului protestant Theodor Van Gogh. Mama lui, Anna Cornelia Carbentus, era fiica unui mester legator de carti de la Curte. Cu exact un an inainte, Anna daduse nastere unui baiat care a murit la scurt timp dupa nastere, motiv pentru care noul nascut a primit numele baiatului care murise: Vincent. In anii urmatori, familia Van Gogh a mai avut cinci copii: Theodor, Elisabeth-Huberta, Wilhelmina si Cornelius. Micul Vincent Van Gogh era taciturn, cu o fire inchisa, instabil ca un sol vulcanic, astfel incat un fleac ii putea provoca accese convulsive de furie. Semana cu mama sa: staruitor si darz pana la incapatanare. Copilaria si-a petrecut-o retras de fratii si surorile sale, neluand parte la jocurile acestora. Prefera sa hoinareasca singur, sa cerceteze plantele si florile, sa caute cuiburi de pasari. Isi facuse un ierbar si colectiona insecte in niste cutii de tinichea. La 8 ani i-a aratat mamei sale schita unei pisici catarandu-se pe marul din gradina si tot atunci a modelat un elefant din lut. La scoala a invatat mai ales grosolanii si s-a dovedit a fi nesupus la disciplina si atat de razbunator si agresiv, incat pastorul a fost nevoit sa-l retraga. Citea in schimb foarte mult si desena animale si peisaje. La 16 ani, un consiliu de familie i-a hotarat viitoarea cariera: negustor de tablouri. S-a angajat la sucursala Goupil de la Haga, unde s-a dovedit a fi harnic, constiincios, punctual si interesat de aceasta lume noua. La 20 de ani, pentru a-i rasplati bunele servicii, firma Goupil i-a oferit o avansare la sucursala din Londra. Dincolo de aparente Arta engleza l-a cucerit si a inceput sa-si faca o colectie de gravuri. La Londra a cunoscut-o pe Ursula Layer, de care s-a indragostit. Domnisoara era insa logodita si refuzul ei l-a facut sa devina mai posac si mai irascibil. Patronii l-au trimis la Paris pentru “vindecare”, tocmai in perioada in care cativa pictori erau luati in zeflemea pentru prima lor expozitie colectiva. Pictorii ironizati cu termenul de “impresionisti” se numeau Cezanne, Monet, Renoir si Degas, dar Vincent Van Gogh isi pierduse interesul pentru arta. Tanarul olandez intra in bisericile pariziene cautand raspuns la intrebarile care-l mistuiau. A inceput sa-l adore pe Dumnezeu si sa traduca cantece religioase. Chinuit de o sete nepotolita, ros de o cumplita nevoie de absolut, Vincent era constrans, pentru a trai, sa vanda niste tablouri jalnice. “Comertul cu opere de arta nu e decat o forma de furt organizat”, le-a declarat patronilor sai. S-a intors in Anglia pentru a deveni invatator la scoala unui reverend. Uneori, reverendul il trimitea sa adune taxele neplatite de parintii copiilor. Spectacolul mizeriei din mahalalele nenorocite ale Londrei l-a impresionat atat de mult, incat a renuntat sa mai ceara bani datornicilor, motiv pentru care a fost concediat. A compus predici care, foarte ciudat, nu erau decat niste lungi comentarii evanghelice pe marginea unor tablouri si a inceput sa predice in cartierele periferiei londoneze. S-a straduit sa patrunda mai bine sensul unor versete din Biblie, s-a amestecat in tot felul de discutii teologice si s-a supus la privatiuni, fara sa renunte insa la tutun si la pipa, tovarasii lui nedespartiti. In fata dorintei lui, un nou consiliu de familie a hotarat ca Vincent sa-si faca studiile necesare intrarii in clerul reformat. Astfel a ajuns la Amsterdam, incepand studiile care, peste doi ani, trebuiau sa-i deschida portile seminarului de teologie. A trebuit sa invete latina si greaca, dar in scurt timp s-a lamurit ca scoala il dezgusta si-i sleia puterile. Brusc, si-a incetat studiile si s-a reapropiat de arta care, pentru el, era inainte de toate mijlocul de comunicare, de comuniune cu realitatile misterioase la care au ajuns marii mistici. Vedea in arta si credinta doua mijloace diferite pentru a ajunge dincolo de aparentele inselatoare, la inima vie a acestei lumi. Trecand peste hotararea Comitetului de evanghelizare, s-a stabilit in inima Bourinage-ului, o regiune miniera. Gata de sacrificii, predica in numele lui Isus, preda copiilor catehismul, ii invata sa scrie si sa citeasca. Putinii bani pe care ii avea ii dona minerilor cu fete osoase. Putina paine, orez si melasa ii ajungeau ca hrana. Dupa sase luni, a plecat spre Bruxelles, descult si fara un ban. Traia din pomeni, dar i se intampla ca zile intregi sa nu manance nimic. Uneori reusea sa-si plaseze desenele in schimbul unei bucati de paine sau a catorva cartofi. Cand nu i se dadea nimic, aduna din gunoaie coji de paine si cartofi inghetati. Iadul milosteniei La Bruxelles, in atelierul pictorului Van Rappard, a invatat, in sfarsit, legile perspectivei. Credinta religioasa l-a parasit la fel de brusc pe cat de repede l-a cuprins. “Daca trebuie sa ma caiesc de ceva pe lume, ma caiesc de faptul ca a existat o vreme in viata mea cand m-am lasat corupt de aceste abstractii mistice si teologice si m-am inchis prea mult in mine insumi”, afirma Van Gogh. La Etten s-a indragostit de Kee, o verisoara ramasa vaduva, cu un copil de patru ani. A fost respins din nou, in vreme ce lumea califica iubirea lui ca fiind incestuoasa. Apasat de constiinta unei infrangeri totale, absolute, a plecat la Haga, unde a devenit elevul lui Mauve si a stabilit legaturi cu multi pictori. A inteles repede ca in acel mediu pictorii se pandesc unul pe altul cu multa rautate, ca barfele erau strecurate cu voce joasa si ca, sub o masca de cordialitate ipocrita, artistii isi puneau “piedici” unul altuia. Intr-o cafenea, a cunoscut-o pe Christine, o femeie de 32 de ani, inalta, slaba, livida, istovita, pe jumatate alcoolica, insarcinata in luna a treia sau a patra, care batea strazile intretinandu-se de pe urma prostitutiei. Datorita ei, Vincent si-a regasit avantul. A dus-o la Leyda pentru tratament. In schimb, Christine i-a pozat cu multa bunavointa si i-a suportat in liniste furiile subite, atunci cand surveneau greutati la vreun desen. Vincent avea 29 de ani si credea ca “sa stii sa suferi fara sa te plangi, asta-i singurul lucru practic, marea stiinta, marea lectie de invatat, solutia problemei vietii.” Planurile lui de insuratoare au fost oprite de starea lui de sanatate, complicata de o boala venerica, rodul legaturii cu Christine. Cu banii cu care i-a primit de la fratele sau Theo, si-a cumparat acuarele. Simtea ca munca sa de desenator, studiile sale asupra perspectivei, l-au pregatit indeajuns pentru a putea infrunta cu barbatie tehnica picturii in ulei. De data aceasta a descoperit cu adevarat pictura. “Simt ca exista lucruri ce tin de culoare care imi erau necunoscute pana acum, ceva nemarginit si foarte puternic, care tasneste din mine in timp ce pictez”, ii scria lui Theo. A inceput sa picteze cu o pasiune neinfranata, cu un fel de fericire plina de spaima, cu o inflacarare nemaicunoscuta si cu o uimire plina de incantare. Picta repede, cu trasaturi energice de penel. Relatia cu Christine s-a incheiat nu pentru ca ea risipea toti banii pe alcool si tigari, ci datorita interventiilor repetate ale lui Theo, fratele milostiv care-i trimitea bani cu regularitate. Lumea lipsurilor Vincent s-a izolat tot mai mult, repetand cuvintele lui Toma de Kempis: “de cate ori m-am simtit printre oameni, m-am simtit mai putin om.” Van Gogh avea 30 ani cand a plecat de la Haga spre salbaticile campii ale Drenthei. Oamenii de aici, “cu trasaturi ca ale porcilor ori corbilor”, au refuzat sa-i pozeze. S-a mutat la Nuenen, unde a pictat mai cu seama tesatori, intr-o gama sumbra de culori. Margot Begermann, o femeie de 40 de ani, s-a indragostit de el si a incercat sa se sinucida pentru ca familia ei s-a impotrivit casatoriei cu “zugravul” ratat si zdrentaros. La Eindhoven, Vincent a luat lectii de muzica cu un organist. Auzindu-l vorbind despre albastrul de Prusia, despre verde smarald sau despre galben ocru in legatura cu muzica, organistul a fost cuprins de spaima; crezand ca are de-a face cu un nebun, a refuzat sa mai continue lectiile. S-a consolat pictand fetele indobitocite ale taranilor brabantini, in aceleasi tonalitati sumbre: brun de culoarea lutului, un ocru inchis ca smoala, tonuri de verde masliniu si albastru de Prusia aproape negru. Preotul din Nuenen a luat masuri pentru indepartarea lui, pentru ca purtarea, imbracamintea si cuvintele schimbate cu taranii erau considerate “revolutionare”. Ajuns la Anvers, a avut o revelatie: tesaturile japoneze, aduse de marinari din Orient. Admira picturile lui Rubens, Rembrandt, Frans Hals, Van Goyen si Jordaens si prefera sa picteze ochii oamenilor decat catedralele, “caci in ochii oamenilor exista ceva ce nu se intalneste in catedrale, cat ar fi ele de maiestuoase si de impunatoare.” Cu banii primiti de la Theo, si-a luat un model: o prostituata frumoasa, cu o carnatie stralucitoare si par negru ca pana corbului, pe care sampania o intrista. Sanatatea lui era tot mai macinata de lipsuri: nu manca decat paine, fuma peste masura, pentru a-si insela foamea, si muncea neintrerupt. Urmarea a fost ca si-a pierdut vreo zece dinti. S-a incris la Academia de arte frumoase, unde a fost mereu luat in deradere si criticat. A parasit scoala dupa o cearta cu profesorii, cearta provocata de faptul ca a trasformat-o pe Venus din Milo intr-o flamanda durdulie. O pictura de nebun Van Gogh s-a mutat la Paris, pe strada Laval, nu departe de Place Pigalle. Aici s-a imprietenit cu contele Henri de Toulouse-Lautrec, piticul cu lornion si barbison, care frecventa barurile si casele de toleranta din Montmartre. Parisul in care clocotea cea mai mare revolutie in pictura de dupa Renastere i-a aratat culoarea din panzele lui Monet, Sisley si Pissarro. Nici la Paris n-a reusit sa vanda ceva. Mai mult, dupa ce i-a vazut cateva tablouri, Cezanne i-a marturisit: “sincer vorbind, dumneata faci o pictura de nebun!” Zarva Parisului l-a obosit si i-a zdruncinat suplimentar nervii. Cu toate acestea, a eliminat de pe paleta culorile sumbre. Sub penelul sau, lumina a inceput sa vibreze. A imprumutat tehnica impresionistilor si s-a convins de faptul ca, de vreme ce pictura este culoare, trebuie sa duca culoarea la intensitatea ei maxima. Atunci s-a hotarat sa mearga in sud, unde soarele domneste despotic. Uneori, stanjenit de multimea panzelor sale, si pentru a face rost de ceva bani, lua cate un brat de tablouri si le ducea la un negustor care le revindea ca “panze de repictat”. Mai multe panze pe care le-a expus intr-un local, Tamburina, au fost vandute la pachete de zece bucati, cu 50 de centime pana la 1 franc pachetul. Cumplita singuratate O liniste aparenta a gasit la Arles, unde s-a pus pe treaba cu multa ravna, imbatat de simfonia miresmelor si culorilor. A fost epoca de maturitate a creatiei sale, timpul in care a cucerit pe deplin culoarea. A simtit ca devine pictor cu adevarat si asta l-a facut sa treaca peste certurile cu gazda care-l “ciupea” la chirie, sa uite de mistralul care-i stanjenea ochii si de faptul ca se descurca tot mai greu cu banii. Culorile au dobandit sub penelul sau o valoare simbolica, asa cum o aveau odinioara pentru mesterii sticlari care lucrau la vitraliile catedralelor. “Sunt ca o locomotiva de pictat”, afirma Van Gogh, care a renuntat la carbunele pregatitor, pictand direct cu culori. La scurt timp, la Arles a sosit Gaugain. Cei doi lucrau impreuna si faceau “plimbari nocturne si igienice” pe la fete. Din orice nimic, insa, izbucneau certuri. Vincent se simtea incoltit si intuia ca arta lui e in joc daca se lasa influentat de Gaugain, “micul tigru Bonaparte al impresionismului”. Gaugain s-a hotarat sa plece din nou spre Martinica, considerand Arles ca un loc infect. La plecarea lui Gaugain, Vincent l-a atacat cu un brici. In aceeasi seara, Van Gogh si-a taiat urechea stanga la nivelul craniului. Dupa ce a pierdut sange din belsug, s-a pansat si i-a dus unei prostituate, Rachel, urechea frumos curatata si pusa intr-un plic. Politistii alarmati de prostituata l-au gasit intre prosoape imbibate de sange. O trasura l-a dus la spital. Era intr-o asemenea stare de surescitare, incat medicii s-au vazut nevoiti sa-l inchida intr-o carcera pentru nebuni. Cea mai cumplita dintre singuratati il cuprinsese: Van Gogh innebunise. Evadarea din “menajeria” vietii Absolut inconstient, Van Gogh s-a zbatut in celula de izolare. Tropaia, avea halucinatii de vaz si de auz si, foarte rar, canta. Dupa trei zile, dozele puternice de bromura au reusit sa-l linisteasca. La inceput, nu si-a amintit ca a fost bolnav. A parasit spitalul, dar avea fie cosmaruri, fie insomnii si i se parea ca cineva vrea sa-l otraveasca. Mintea i s-a intunecat pentru a doua oara si a fost reinternat la casa de sanatate Saint Paul de Mausole, o “menajerie” dupa cum o caracteriza Van Gogh, in care s-a aflat in compania unor maniaci, nebuni si idioti. I s-a permis sa picteze in imprejurimi, cu conditia sa fie intovarasit de un paznic. Perioadele de luciditate au alternat cu cele in care avea halucinatii de natura pur religioasa. Dupa fiecare criza isi revenea cu greu, dar picta frenetic de dimineata pana seara. A aflat ca a aparut primul articol in care era laudat de criticul de arta Albert Aurier si ca, la Bruxelles, i s-a vandut “Via rosie” (este singura opera care s-a vandut in timpul vietii lui). Ajuns la Auvers-sur-Oise, pentru a fi tratat de doctorul Gachet, a continuat sa picteze cu furie o natura contorsionata fantastic in spirale si volute. Viata devenise insa de nesuportat. La 27 iulie 1891, Vincent s-a impuscat in piept cu un revolver. A reusit sa ajunga la hanul unde era cazat, han in care a murit la 29 iulie 1891. A doua zi a fost inmormantat in micul cimitir din Auvers, in vreme ce cativa corbi zburau peste un lan din apropiere. Ultimul sau tablou poarta, stranie coincidenta, numele de “Lan de grau cu corbi”. Ioan BOTIS