Singapore, 2013 (III)

Deja încep să îmi pierd răbdarea şi, ca şi cum totul până atunci ar fi fost doar lapte şi miere, după modelul asiatic în care nu ştii niciodată ce gândeşte cel din faţa ta, chiar dacă îţi zâmbeşte sau chiar este de acord cu tine verbal, mă duc acasă să iau paşaportul.

Intru din nou în magazin şi gestul meu de victorie când i-l înmînez parcă încununează cele – deja 2 – ore pierdute pentru a căuta un simplu telefon. Chinezul cu vocea metalică îmi ia paşaportul, dar pentru că mai erau cîţiva la coadă, îi spun să îi servească pe ei prima dată. Ceea ce şi face, iar eu am senzaţia că parcă în mod voluntar împinge timpul cât mai mult spre ceea ce eu aş numi o iritare personală căreia îi fac faţă cu stoicism. Cel puţin deocamdată... După ce termină cu clienţii, îmi pune paşaportul la un cititor şi aşteptăm să se facă legătura cu centrul de telefonie, pentru a îmi lua, în sfîrşit, plasticul roşu care mă va face fericit!

După vreo 15 minute, îmi spune: Îmi pare rău, nu pot vinde cartela, e blocat sistemul şi nu pot transmite datele paşaportului! Deja încep să simt cum picătura chinezească e o realitate! Trag aer în piept, mai mult decît de obicei, îmi creionez cu greu zîmbetul răbdător şi îl întreb unde pot găsi o altă cartelă SIM, luând, bineînţeles (că doar îl plătisem), telefonul. Mă trimite la un magazin apropiat unde mă duc, iau cartela, reluăm procedura cu paşaportul, comunicarea se stabileşte, datele îmi sunt transmise şi totul pare în regulă.

Inserez cartela şi încerc să sun – o voce amabilă de operator mă tot plimbă prin meniu (din cauza zgomotului tarabelor nu prea înţeleg nimic) şi mă duc iar la chinezul care, când mă vede, începe să dea semne de nelinişte. Oare ce o mai fi acum, se gândeşte, nu i-o fi de ajuns cât   m-a bătut la cap? Îl rog să asculte în chineză ce spune o altă voce metalică şi îi dau un număr de România la care să sune... Încercând să sune, renunţă politicos: Eu nu pot face configurările după cum vreau eu, trebuie ca fiecare utilizator să şi le facă în parte. Aşa că îmi înmânează telefonul, iar eu ies şi încerc, din stradă, să formez sau să văd cum să rezolv problema.

După aproape un sfert de oră în care mă tot învârteam în cerc, fără a reuşi să vorbesc cu un operator, iar intru la el în magazin şi îi spun să facă el ce ştie, doar să pot suna la numărul de telefon pe care i-l dădusem. Nu ştiu dacă vinovat sau amabil, încearcă să sune şi el, ascultând sfaturile sau indicaţiile care îl făceau să se încrunte tot mai tare, iar la sfârşit îmi spune – Oh, trebuie să mai cumperi credit. Cartela este valabilă pentru convorbiri doar pe continent. Îi arat cartela cumpărată cu o zi înainte, dar ridică din umeri – semn că nu ştie despre ce e vorba şi nu se descurcă nici el prin hăţişul meniurilor, al codurilor şi al parolelor care i se cer succesiv.

Ca să rezolvi problema, trebuie să îţi cumperi credit, îmi spune – vorbe la care aproape că îmi vine să explodez, dar îi menţionez apăsat, fără să ştiu să mă cert: Acum chiar că mă enervez! Fac de mai bine de o oră tot ce zici tu şi nu reuşesc să dau un amărât de telefon! Ce ţară mai e şi asta? Vreau să fac o plângere la compania telefonică!

Mă convinge că el e doar un simplu vînzător şi că plângerile le pot face doar la un magazin de specialitate, a doua zi. Ceea ce mă şi decid să fac, bineînţeles. Şi ies bodogănind şi comentând că a trebuit să pierd aşa mult timp fără să reuşesc un lucru banal! A doua zi sunt decis să mă duc la compania telefonică, îmi iau toate chitanţele de la cartele şi telefon, îmi reiau circuitul întâmplărilor şi sunt convins că se va face lumină.

La cursuri stau între doi colegi simpatici: unul din Uganda şi celălalt din Tanzania. Primul mă întreabă ce am de gând să fac după curs, ca şi când ar fi ştiut ce mi se întîmplase şi îi spun că mă duc să fac o plângere la compania telefonică. Telefonul meu nu se conectează la reţeaua de aici, mi-am cumpărat alt telefon, cu SIM şi 3 cartele şi nu reuşesc să sun...

Într-o engleză care mă binedispune, de african din filmele cu suburbiile americane, îmi spune: hai să văd dacă o pot suna pe nevasta mea! Îi dau telefonul şi, bineînţeles, sună. Dă-mi şi numărul tău să văd, nu se poate să pot suna în Africa şi în România nu! Îi scriu pe o hîrtie 0 0 4 0 7 4 ..., la care el sare ca şi călcat pe coadă: Hei, acesta nu e un număr de telefon! Orice număr de telefon pe care îl dai în străinătate trebuie să înceapă cu +, nu cu 0! Şi formează numărul, sună, iar eu rămân cel puţin fără replică, experimentând o reacţie viscerală de un gol de neimaginat! Nu pot să cred! Chiar funcţionează! Şi cu plângerea mea ce se întâmplă? Îmi aranjasem chitanţele în ordine, desfăşurătorul mental al evenimentelor îmi era bine structurat în minte, unde să mă mai duc eu acum după ore?

Concluzia mi-o dă tot el, care are un nume predestinat – Moise: cum adică să începi un număr de telefon cu 0??? Orice telefon pe care îl dai e un plus... Noi, când avem de sunat, înseamnă că avem ceva de transmis, deci e un plus de informaţie. Dacă putem să dăm ceva celor din jur şi nu sunt în preajmă, îi sunăm şi vorbim cu ei la telefon. Dar o facem întotdeauna cu +!

La cursul despre investigaţii ale accidentelor aviatice ni se dă un exemplu care a bulversat pentru mult timp lumea aviaţiei: zborul AF 447, Rio de Janeiro – Paris, 1 iunie 2009. 228 oameni şi-au pierdut viaţa într-un avion care a intrat în derivă din cauza furtunii, iar piloţii nu au mai putut controla comenzile. În acel zbor, 2 pasageri nu au mai reuşit să ajungă – din cauza traficului din capitala Braziliei, au fost foarte supăraţi că au întîrziat la zbor şi reprezentanţii companiei nu au mai vrut să îi primească. Familia era din Austria şi a doua zi, după ce a văzut la ştiri ce s-a întîmplat, nu ştia cum să mulţumească destinului că scăpase...

Peste câteva zile zbura spre casă unde s-a întîlnit cu prieteni sau cunoscuţi şi toţi se mirau de această situaţie. În săptămâna care a urmat, ambii membri ai familiei îşi pierdeau viaţa într-un accident de maşină...

Un alt exemplu: o aeronavă canadiană, DC 10, din cauza poleiului, iese de pe pistă şi loveşte violent un hangar, cu daune serioase la fuselaj şi la planuri. Dintre cei peste o sută de pasageri, nimeni nu este rănit, cu o singură excepţie: o doamnă. Imediat este transportată cu o ambulanţă şi în drumul spre spital, maşina se răstoarnă, iar femeia îşi pierde viaţa...

Fatalitate? Destin? Ironia sorţii? Un joc al zeilor în care noi suntem prinşi fără să putem face nimic? Sunt câteva din multele întrebări care ni se pun la cursul de aviaţie, fără ca cineva să aibă un răspuns. De fapt, nici nu se urmăreşte acest lucru.

Concluzia pe care ne-o dau lectorii este una care spune multe despre caracterul, pregătirea şi structura unui aviator, printr-un citat din Somerset Maugham, îndemnându-ne să simţim şi să împărtăşim din cuvintele scriitorului: Puţin bun simţ, puţină toleranţă, puţin umor de calitate, şi nici nu ştii cât de confortabil te poţi face pe această planetă! Sunt calităţile de la care noi, cei care am trecut prin stagiul de formare al unei cele mai bune şcoli de aviaţie din lume, nu trebuie să facem rabat niciodată, indiferent de fatalitate sau destin!