Singapore, 2013

Dacă prima dată când am venit în Singapore îmi începeam relatarea într-o zi memorabilă, cu totul specială şi unică (10 octombrie 2010, sau, cum se scria peste tot aici, 10.10.10), azi e o altă zi unde coincidenţele parcă nu sunt întâmplătoare... 3 martie 2013, sau, cum am văzut scris, 3.3.3.

Am schimbat uşor cele 3 grade de la Amsterdam, pe cele 30 din Singapore; m-am adaptat repede (de data asta ştiind impactul aerului umed şi al gradelor multe) la viaţa de aici şi la tot ce înseamnă stridenţa culorilor din cartierul chinezesc, mirosurile indiene sau civilizaţia de invidiat din zona modernă; regăsesc cu multă plăcere etajul 3 din hotelul unde mi-am petrecut prima parte a sejurului meu aici, acum 3 ani, şi, împreună cu cei 3 colegi cu care am ajuns de la aeroport, decidem să ieşim în zonă. Plonjăm direct în Changi Village, în piaţa cu chinezării şi cu mirodenii asiatice.

Ca de obicei când sunt în astfel de situaţii, caut sectorul fructelor ciudate, de unde aleg mini-mandarine, durian, mango galben şi un fel de fructe cu alură de cartofi, dar cu gust de fructe de apă, de parcă ar fi meduze cu sâmburi.

Impactul cu aeroportul Changi nu a fost unul aşa mare; după o experienţă aici şi după un stagiu de practică în aeroport, am ajuns să retrăiesc momentele petrecute în terminale sau să văd cum     s-au schimbat foarte multe lucruri în doar 3 ani. Dinamica de aici va fi, de altfel, o constantă pe care o să o resimt din plin. La biroul de emigrări, o coadă enormă, care mi-a adus aminte de vremurile când treceam la capitolul Alţii şi ne uitam cu jind la europenii, americanii sau alte naţiuni privilegiate care nici măcar nu se amestecau cu noi şi trăiau din plin avantajele unor ţări puse sub semnul norocului. Dintre toţi angajaţii biroului, am nimerit la – probabil – cea mai încruntată făptură, atipică pentru Singapore – o asiatică mare şi corpolentă, cu o grimasă pe buze şi cu gesturi de luptător de sumo. De cum lua paşapoartele, încruntând din sprâncenele nearanjate, şi până ce punea ştampila, cu un zgomot de învingător plin de sfidare, figura ei era atât de neprietenoasă, încât simţeai fiori în tot corpul, ca şi cum nu am fi fost – majoritatea – după zeci de ore nedormite, adunaţi din toate colţurile lumii, obosiţi sau dezbrăcaţi de zâmbetul de curtoazie...

Am învăţat însă, nu cu mult timp în urmă, că şi astfel de personaje pot fi numite păpuşi, iar lecţia pe care am primit-o anul trecut referitor la acest subiect mi-a prins foarte bine: dacă e păpuşă la vamă şi eşti cu un grup, e bine să se ducă un domn cu paşapoartele, zîmbindu-i frumos, iar dacă e un hârşâit de vremuri şi de tot felul de personaje care trec prin vamă de regulă cu scop de a trafica ceva, e bine să fie o domnişoară care, zîmbind frumos, să reprezinte grupul şi să fie interfaţa... Aşa că îmi pun un zâmbet larg pe faţă, ca şi cum aş fi înaintea unei încântătoare actriţe de cinema, salut frumos şi îi înmânez paşaportul cu un gest de o eleganţă ieşită din comun.

Brusc, văd cum masa de materie brăzdată de ani, griji sau neajunsuri din faţa mea se luminează şi îmi ia documentele cu o diplomaţie de admirat, zâmbindu-mi deschis şi chiar sincer! Mă sperie gestul meu, nu credeam să pot avea un astfel de efect în faţa unui personaj care până la mine făcuse exces de gălăgie, încruntare sau mişcări dure şi conştientizez încă o dată lecţia pe care am învăţat-o aici, la primul contact cu Singapore: adevărata valoare a acestei ţări o reprezintă oamenii!

Noi suntem o ţară mică şi fără resurse – ne spune în prima zi de cursuri la Academia de Aviaţie reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe –, însă am învăţat să preţuim foarte mult ceea ce avem. Iar principala noastră bogăţie este resursa umană! Am mai învăţat de-a lungul tinerei noastre istorii că oamenii sunt cei care fac minunile din jur şi nu invers! Şi, dincolo de faptul că avem această resursă, am conştientizat cum să o folosim în beneficiul tuturor – iar la noi, în Singapore, adevăratul avantaj pe care am reuşit să îl dezvăluim este comuniunea şi împărtăşirea experienţei noastre. Toate valorile noastre constau în a învăţa, a respecta, a fi disciplinat, a cunoaşte şi a împărtăşi...

De altfel, în prima zi de curs, unul din seniorii pe care îi vom avea cu noi pe durata celor două săptămâni ne dă, printre zecile de exemple legate de Anexa 13 ICAO, un citat din Einstein, care spune că adevăratul semn al inteligenţei nu sunt cunoştinţele, ci imaginaţia! Muşchii imaginaţiei trebuie exersaţi zilnic, pentru ca aceasta să dea performanţe! Nu căutarea succesului este lecţia ce trebuie asumată, ci investirea cu plus valoare! Dacă eşti valoros, atragi valoare, deci timpul trebuie trăit cu conştiinţa asumării valorii şi nu cu ostentaţia unei căutări a succesului! Mă uit în jur şi văd peste tot un plus de valoare: de la cei trei copii care stăteau în piaţă lângă mine, aşteptînd să li se aducă şi lor porţia zilnică (şi care, chiar dacă eu mă simţeam uşor stânjenit că mie îmi adusese orezul cu bambus mai repede, au dat dovadă de o disciplină exemplară, neîndrăznind să îşi ridice ochii de la masă), până la oamenii de rând, unde respectul se simte la tot pasul – prin gesturi, atitudine, zâmbete, intenţia de a ajuta, sau până la cei mai în vârstă, care sunt bucuroşi să facă parte din lumea celor care ajută, dezinteresat sau pe bani puţini (cu slujbe în industria hotelieră, în universităţi sau înscriindu-se în marea masă de consultanţi care, ne spun chiar şi cei de la Academie, au timp şi sunt foarte bucuroşi să poată împărţi cunoştinţele şi experienţa cu ceilalţi).

Totul aici respiră prin imaginaţie – de la locuri unde parcă mintea nu poate să perceapă frumuseţea realităţii (te uiţi la zona modernă a oraşului, vezi realitatea şi spui: Aşa ceva nu există!) şi până la o stare continuă de transformare – trecând prin terenuri de golf aşezate în locuri aproape imposibile, arhitectura unor clădiri care sfidează orice reguli, sisteme de iluminare inteligente pe hectare de acoperiş care se orientează automat după soare, asigurând spaţiului interior în permanenţă un confort vizual, mii de globuri care atârnă din tavan şi dansează după o muzică programată, făcând deliciul privirii şi asigurând o stare de relaxare...

Se spune că, pentru cei care lucrează în aviaţie, cerul este limita; şi cum cerul e infinit, limita nu există. Aici, în Singapore, trăieşti din plin senzaţia că imaginaţia este o sursă de inspiraţie la fel de bună ca şi cerul!