Singapore, 2013

Singapore este locul unde trăieşti şi paradoxuri. La fel ca în toată lumea asiatică. Lucruri pe care nu mă chinui să le înţeleg, pentru că nu au nici o logică, ci doar le trăiesc şi încerc să trag din ele concluzii. De două zile telefonul mi s-a blocat şi nu mai intră în reţea. Vorbesc acasă cu operatorul şi îmi spune că e, probabil, o defecţiune momentană a aparatului, motiv pentru care mă sfătuieşte să îl repornesc. Ceea ce şi făcusem, bineînţeles, de câteva zeci de ori înainte, fără nici un rezultat. Însă în momentul în care sunt în preajma unei reţele wireless, pot comunica, datorită Internetului... Adică, chiar dacă nu mi-am construit o casă, chiar dacă nu am urcat pe scări sau cu liftul, pot locui la mansardă... Nu înţeleg acest fenomen, dar mă bucur că, măcar aşa, am o mică nişă de a trimite mesaje celor de acasă, în special prin programele de comunicaţii de tip chat.

Însă mă hotărăsc să rezolv această problemă şi, dorind impetuos să dau un telefon, caut o modalitate.

După optzeci de minute de plimbat cu autobuzul (nu spun că nu aş fi găsit mai repede, dar am profitat de faptul că vreau să mă duc pînă în centru), găsesc două telefoane cu fise!

În sfârşit, exclam, victorios, ducându-mă glonţ spre ele, dar cu strângere de inimă, pentru că mai aveam fise puţine şi îmi trebuiau pentru drumul de întoarcere, la autobuz (aici şoferii nu iau bancnote şi trebuie să arunci monedele într-un fel de pâlnie şi până nu se face suma exactă, nu porneşte căpitanul de autobuz, cum am văzut că scrie pe un panou, deasupra conducătorilor auto) şi plonjând într-o piaţă cu nimicuri unde mă gândeam să schimb o bancnotă.

Aici – prima surpriză! Din toate persoanele ochite, cu care încercam să empatizez la o primă privire, cred că am întrebat peste 20 şi nimeni nu a vrut să îmi schimbe bani! Mi-am schimbat strategia şi mă gândesc să cumpăr ceva, iar restul să îl primesc, evident, în monede... Greşit, pentru că tot ce am cumpărat (nimicuri, fructe) era aşa bine calculat la rest, încât primeam doar bancnote înapoi!

Tensiunea creşte, timpul mă presează (deja umblu de peste 2 ore) şi chiar aveam de dat un telefon urgent acasă... Până la urmă, decid să îmi pun în valoare farmecele personale şi mă duc la o tarabă unde nu erau cumpărători şi îi zîmbesc atât de frumos păpuşii care vindea haine, încât o conving! Îi spun că am nevoie de rest pentru autobuz şi nimeni nu îmi dă şi că o rog frumos să mă ajute. Se uită puţin la mine, îmi analizează parcă gesturile şi se lasă convinsă! Victorie – gîndesc eu – problema e rezolvată!

Îmi ia cei 10 dolari şi caută într-un portofel mare, dar după câteva secunde de scotociri, se întoarce spre mine cu un gest de un pesimism debordant, pe care îl iau ca pe un sfârşit de lume... Nu am, îmi pare rău, îmi spune!

Văzând reacţia mea (nu ştiu cum am schimbat registrul de la zîmbet plin la dezamăgire fără margini), îmi face un gest mic, care parcă luminează totul: stai puţin, spune acest gest – şi caută în ceea ce eu deduc că e geanta personală, de unde scoate ceva mărunţiş, suficient cât să mă lumineze (consider eu, mult prea devreme), pentru toată seara. Şi îmi înapoiază o bancnotă de 5 dolari şi restul de 5 în monede.

Gata, sunt salvat, am reintrat în lumea comunicaţiilor, fugind bine dispus – şi grăbit – spre cabinele telefonice, care probabil de mult prea mult timp nu mai fuseseră folosite!Introduc 2 dolari să sun şi – surpriză – îmi spune că nu am suficient credit pentru a suna!

Dar nici nu mă lasă să introduc mai multe deodată... Deja încep să devin tensionat şi mă gândesc la alternativă... Caut un autobuz, apoi iau metroul, pentru că e mai rapid şi plec spre capătul de linie, de unde ştiu ca pot lua o conexiune spre locul unde este hotelul, în apropierea aeroportului.

Cobor la Tampines, un loc cu agitaţie multă (deşi era deja 11 seara) şi caut o cartelă SIM. Bineînţeles că toate magazinele de telefonie sunt închise, dar, printre tarabe, găsesc şi un loc unde se vând cartele prepay. Îi spun chinezoaicei că doresc o cartelă şi mă întreabă de care...

Rămân, bineînţeles, surprins când îmi pune pe masă un fel de album cu zeci de tipuri de cartele... Spunându-i că vreau să sun în Europa, schimbă strategia – îmi dă un album şi mai mare cu foi A4 care conţin publicitate pentru toate tipurile de cartele care există... Caută, îmi spune, ocupându-se în continuare de clienţii care parcă acum curgeau cu solicitări sau cu nevoi de comunicaţii urgente...

Răsfoiesc albumul cu o psihologie de bolnav care parcă acum primeşte doza vitală... după multe foi şi publicaţii, găsesc o singură cartelă care conţine şi România – 0,14 dolari minutul! Pentru nu ştiu a câta oară exclam – Sunt salvat, şi îi arat, învingător, tipul de cartelă. O cumpăr şi fug la un telefon public, urmând instrucţiunile, făcînd 3 coduri, aşteptând, pentru ca în final să îmi spună o voce amabilă, de robot asiatic, că nu am suficient credit! Mai încerc procedura, o reiau de cîteva ori, iar răspunsul – surpriză – acelaşi! Dau fuga la taraba de unde am luat cartela şi îi explic vînzătoarei! Da, îmi spune, însă nu e valabilă de la telefoanele publice! Dă-mi mobilul tău să îţi arat cum se face!

Doamne, ne întoarcem la povestea iniţială! Păi dacă nu am reţea aici, cum să reuşesc să sun???

Mă duc acasă înfrânt... până la urmă nu a fost aşa scumpă distracţia mea... cam 5 ore pierdute, vreo 7 dolari pe drum, 10 dolari pe cartelă, dincolo de faptul că am adormit în autobuz şi m-a dus până la capăt de linie, deci nu e un capăt de lume... Mă gândesc eu cumva la problema aceasta mâine, cum ar spune Scarlet O’Hara.

A doua zi îmi reiau saga comunicării... După curs, ies în Changi Village, locul pitoresc din apropierea hotelului cu zeci de tarabe, restaurante, magazine de nimicuri şi produse ieftine. Şi îmi spun că găsesc undeva un telefon ieftin cu care să mă pot descurca pentru 10 zile. Bineînţeles că la taraba unde ar fi trebuit să fie telefoane de mâna a doua nu mai era nimic, aşa că vânzătorul mă sfătuieşte să mă duc la un magazin cu de toate, de la produse alimentare, pînă la produse de igienă sau vestimentaţie elementare. La ghişeu – un chinez tinerel care vorbeşte o engleză metalică şi care mi se pare din start puţin cooperant (o fi prea tânăr, îmi spun, e obosit, e deja târziu, îl înţeleg), însă căruia îi zâmbesc frumos şi îi spun ce mă doare – să cumpăr un telefon. Îmi arată vreo 3 modele, îl aleg pe cel mai ieftin, deşi 60 de dolari nu mi se pare chiar puţin.

Cînd să plătesc, scannerul arată 79! Ce să îi fac, îmi zic, aşa mi-a fost dat, îl iau, nu am de ales! Aş dori şi un SIM, pe care i-l cer tot cu zâmbetul pe buze, chiar dacă deja începea să mă deranjeze situaţia.

Timpul trecea şi eu trebuia neapărat să dau un telefon, însă acum parcă eram prins într-un context din care – ca un făcut – parcă totul se învârtea împotriva mea. Îmi arată mai multe versiuni de cartele, o iau pe una, cea mai roşie şi providenţa mă împiedică de la gestul meu iniţial – de a o desface. Pentru a lua cartela, eu, ca străin, am nevoie să îmi înregistreze datele, aşa că el trebuie să îmi scaneze paşaportul şi să îl trimită la centrul de telefonie.