Singapore, 2010. Jurnal

Pana mai ieri un sat de pescari, Singapore este acum locul unde, de sus, daca privesti, vezi doar zgarie-nori, sosele aglomerate, centre comerciale sau reclame imense. O lume de vis, in care spatiile verzi sunt umplute de lavanda, oleandru si orhidee. De fapt, se spune ca Singapore este gradina Asiei, locul unde parca omul a dat mana cu florile pentru a face ca cei care ii calca pragul (adica peste 50 de milioane de turisti pe an) sa se simta bine. Azi e o zi memorabila – 10 octombrie 2010, sau, cum scrie la majoritatea tarabelor singaporeze, 10.10.10. Motiv de profit, din partea comerciantilor, de a mai adauga un text la mult dezvoltatul bagaj lingvistic cu care ii indeamna pe clienti sa cumpere, sub pretextul ca „numai azi este pretul acesta scazut, pentru ca e o zi unica”. Nu am cazut in aceasta capcana, chiar daca mi s-a oferit un costum, „model Armani”, care se facea pe loc, la un pret mult mai mare decit in Europa, de catre un comerciant care avea o poza cu Bill Clinton si alte zeci de ilustrate de la personalitati sau chiar daca, dorind sa cumpar un sal, am ajuns sa fiu imbiat la a cumpara „perle japoneze”, la un pret care, dupa vreo 20 de minute in care pur si simplu nu puteam pleca din magazin de jena, a ajuns sa fie de 3 ori mai ieftin, aproape sa ajunga la valoarea plasticului din care erau facute. Am facut azi multi kilometri pe jos si am vrut sa cunosc cat mai multe dintre fetele orasului-stat, care e un punct de reper la scara mondiala in tot ceea ce inseamna comert, bunastare, lux sau companii multinationale. Dimineata am asistat la slujba in Catedrala St. Andrew, un punct al crestinismului in marea insula de buddism, hinduism, islamism sau alte religii care convietuiesc in zona. De cum am intrat, am fost poftit in banca si mi s-a dat si mie un rand de carti cu psalmi, o Biblie, precum si programul zilei. In catedrala, dincolo de faptul ca toata lumea avea carti sau brosuri cu Evanghelia zilei sau cu psalmii care se cantau, multe monitoare conectate la un sistem central afisau, in ordine, cantarile, astfel incat cei care nu citeau din brosuri, aveau posibilitatea sa priveasca monitoarele. Ma mira cum a intrat asa puternic electronica in dimensiunea sacra a liturghiei si cum ii anticipeaza miscarile, ritmul sau farmecul. De altfel, de cand am ajuns aici, vad o serie de inventii locale sau momentane care s-ar putea, in scurt timp, sa ne schimbe complet viata: o companie care produce „soare artificial”, un sistem de orientare automata a plafonului astfel incat, in functie de lumina de afara, lasa sa intre in spatiile interioare in permanenta aceeasi cantitate de lumina, plasme tridimensionale care parca te fac partas la lumea reprezentata, roboti actionati de telecomenzi si care inlocuiesc joaca adolescentilor pe monitoare, coborand-o in planul concret, tridimensional, al unei realitati automatizate. Sunt primit chiar cu caldura de cei din jur si incerc, din cand in cand, sa captez privirile sau reactiile participantilor la comuniune. La sfarsit – dupa ce se fac anunturi la personalitati care au venit in catedrala (sunt venite in misiuni umanitare cateva nume celebre in domeniu, dupa reactia celor prezenti), preotul ii pomeneste pe cei care au fost pentru prima data in catedrala si ne indeamna sa ne ridicam. Deosebit de mirat de gest si asteptandu-ma la un numar mare de vizitatori sau turisti care sa se ridice, sunt – cred – primul care face gestul de a fi in picioare, iar surpriza imi e si mai mare cand, in afara de mine, se mai ridica doar doua persoane, in aplauzele celor din jur. Ma simt stingher si parca tratat anormal – pana la urma eu am fost cel care, participand la slujba, mi-am implinit curgerea saptamanii si am inchis cercul care, protector, ne da puterea si resursele de a mai incepe un nou drum... Dupa inaltimea momentului, am vrut sa pastrez altitudinea si am urcat in una din cele mai inalte cladiri din Singapore. In 40 de secunde am ajuns la etajul 70, un loc superb de unde se deschidea o panorama a statului modern de azi. Pana mai ieri un sat de pescari, Singapore este acum locul unde, de sus, daca privesti, vezi doar zgarie-nori, sosele aglomerate, centre comerciale sau reclame imense. O lume de vis, in care spatiile verzi sunt umplute de lavanda, oleandru si orhidee. De fapt, se spune ca Singapore este gradina Asiei, locul unde parca omul a dat mana cu florile pentru a face ca cei care ii calca pragul (adica peste 50 de milioane de turisti pe an) sa se simta bine. Imi aduc aminte ca doar in aeroport se cheltuiesc anual 6 milioane de dolari doar pe aranjamente florale si peisagistica si parca imi vine greu sa concep un astfel de gest. Corelat insa cu zambetele si caracterul deschis al oamenilor de aici (nu am vazut nicaieri atatea zambete pe metru patrat ca si in Singapore), ajung insa sa inteleg si sa admir faptul ca, ceea ce am invatat de mult timp, de la Mircea Oliv, - clipei trebuie sa ii dai maretie si gratie – aici se aplica din plin. O simt de la toti cei cu care intru in contact, ca e vanzatorul de suveniruri sau chelnerul de la hotel, agentul de securitate sau reprezentantul ministerului afacerilor externe. Cobor de la inaltimea etajului 70, locul unde se poate servi o cina romantica la un pret la fel de ridicat, si plonjez in lumea a ceea ce inseamna, pentru milioane de turisti, Singapore: centrele comerciale. Aici spectacolul incepe, de la marile marci europene prezente cu ostentatie, stralucire si chiar opulenta in cladiri de un format arhitectonic care depaseste orice imaginatie si pana la binecunoscute concerne americane sau – pentru mine unele chiar noi – specifice partii acesteia de lume. Ma uit si nu pot sa concep cu mintea realitatea existentei de aici – imi spun ca asa ceva nu exista, nu poate sa existe. Sute de centre comerciale, fiecare cu sute de magazine, in care lumea e coplesita de febra cumpararii, vazand sau testand ce mai e nou. Ma duc si eu cu valul, prin cele 5-6 etaje (ca medie) pe care le are un centru comercial. Cum ies din unul, intru in altul si la fiecare etaj gasesc o multime de harti si indicatoare, semn ca multi s-au ratacit pe aici, ca mine, orbiti fiind de agresiunea unei lumi a afisarii unde fiecare vitrina e diferita si unde iti pierzi, din plin, simtul orientarii. Punctele mele de reper – Paris, Viena, Londra, Bruxelles – in materie de superlative ale centrelor comerciale , devin acum, prin prisma a ceea ce vad, de o dimensiune redusa, familiara. Mihai Patrascu