Singapore, 2010. Jurnal

Imi trag putina energie si eu de la atmosfera pozitiva din centrul comercial si imi continuu periplul spre Marina Bay, o capodopera arhitecturala unica, in care 3 cladiri imense, similare, se inalta spre cerul asiatic, iar in varful lor troneaza, asezat-serpuit, un ansamblu reprezentand un peste enorm, care deschide de jur imprejur o panorama asupra celui mai modern loc din Singapore, asupra faimoasei insule Sentosa, locul de distractie si paradisul Asiei, cum se vehiculeaza pe aici. Pe coama pestelui privilegiatii sortii fac baie intr-o piscina imensa, cu apa de culoarea chihlimbarului. Iar jos, sub cele 3 cladiri, isi deschide petalele o scoica imensa, cu o perla simbolica ce sta sa fie admirata de toti cei care ajung sa urce cele peste 50 de etaje. Daca exista locuri in lumea aceasta unde muntele se intalneste cu marea ca sa ii faca pe oameni fericiti, sau unde natura este asa de darnica cu tot ce are ea mai bun incat simpla priveliste te face sa te minunezi, taindu-ti respiratia (iar cheia de patruns in suflet este data de clipele care ne fac sa ne oprim, pe moment, suflul), Singapore este locul unde omul a doborat limitele imaginatiei in materie de arhitectura si design, cladind din micimea fiintei omenesti maretia constructiei intru aproape-vesnicie. Am o senzatie anormala in garile de metrou sau de autobuz prin care trec, in lungile mele drumuri zilnice. Dupa cateva zile mi-o explic, datorita informatiilor suplimentare de la localnici. Nimeni nu mananca, nimeni nu arunca resturi pe jos, nimeni nu arunca la cos nimic – de fapt nici nu prea vad cosuri de gunoi in gari, iar curatenia este exemplara – si de zile bune nu am vazut personal de intretinere. Aflu ca aici, la un moment dat, s-a interzis mestecatul banalei gume, cea care dadea multe batai de cap calatorilor si nu numai. Este motivul pentru care nici acum nu se gaseste in magazine si nimeni nu mesteca guma. Zambesc si cred ca e o gluma – mai in gluma sau mai in serios, realizez acest fapt si ma mira de cat de simplu se pot rezolva unele probleme – de ce sa dai amenzi cand interzici din start un lucru si toata lumea se conformeaza? De ce sa umble politia pe drum cand peste tot sunt camere de supraveghere video? De ce sa platesti personal suplimentar care sa se ocupe de curatenie cand fiecare om, la randul lui, trebuie sa fie constient de faptul ca nu trebuie sa il deranjeze pe celalalt? De altfel, vad prima masina de politie dupa 10 zile de stat aici. Pe strazi, nimeni nu se grabeste si nimeni nu striga – masinile nu claxoneaza sau nu fac slalom, in tendinta disperata de a ajunge mai repede, vorbele tari nu exista si atitudinea generala este zambetul. Toata lumea parca zambeste, sau conformatia fizica a fetei este predispusa la un astfel de gest, care creeaza buna dispozitie si face ca distantele dintre oameni sa se reduca enorm. Si imi vin in minte cuvintele lui Mahatma Gandhi, care tot in capatul acesta de lume ii indemna pe cei din jur astfel: „nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere”. Cred ca aici, drumul de intoarcere al inimilor si senzatia de acasa pe care acestea le au sunt sentimente predominante. Am impresia ca oamenii locurilor stiu din plin sa traiasca in modestie, in naivitate chiar, cautand eleganta si nu luxul, rafinamentul si nu stralucirea. Este ceea ce diferentiaza din plin, lumea asiatica de cea europeana – daca Europa inseamna clasa si elita, aici modestia si simplitatea sunt predominante. Europa este stilista, Asia energizanta. Europenii sfredelesc inima muntilor (in curand se inaugureaza cel mai mare tunel din lume, din Elvetia spre Italia, cu o lungime de 57 de km), se lupta cu marea, creeaza peisaje sau redimensioneaza natura, asiaticii se integreaza in ceea ce inseamna ea cu totul, intr-un respect si o grija exemplare. Ei fac chiar si din spatiile locuite un exces de natura, isi „creeaza” natura in locuri unde nici nu te astepti. Cum altfel se explica padurile din inimile aeroporturilor, gradinile minunate sau fantanile de zeci de metri, culorile spectaculoase din terminalele de pasageri (fiecare terminal in culoarea lui, pentru a crea o armonie si o senzatie cat mai confortabila celor care, dupa ore multe de stat intre nori, coboara, pe pamantul din cer, cum imi place mie sa numesc tinutul acesta). „Impacarea cu sine, cu natura din jur si traiul in armonie – sunt principiile pe care, dupa cum imi spune un chinez, ni le luam drept reper. Gandim mult si vorbim putin, avem tot timpul inima deschisa catre ce ne inconjoara”, continua el – si ma duce gandul la ce spunea Iorga - „de prea mult gand n-a imbatranit nimeni niciodata”. Iar faptul ca asiaticii nu isi arata varsta este, probabil, un rezultat al gandului care nu se exteriorizeaza prin cuvant, ci prin traire. Mihai PATRASCU