Simion Ciurte, „Țara Chioarului ”- o carte despre sinea noastră etno-istorică

Iată că încă ne putem afla în fața unei cărți de sertar, tăinuite în puiuțul lăzii de zestre a întregului Chioar, acolo unde văcuiește o parte din zăcământul identitar al nației. Cartea istoricului Simion Ciurte, „Țara Chioarului, istorie 1319-1876”, Editura Panda Print, 2024, 390 p., este, cu adevărat, un fericit eveniment istoriografic, o abordare clară, limpede a trecutului zonei; lectura proprie a autorului asupra unei pagini de istorie aparte, scrisă cu atâta înfrigurare.  

Simion Ciurte pare că umblă la robinetul istoriei suferinței noastre și repune în circuitul istoriografic și de idei foarte multe date istorice, statistice, care coagulează conținutul evenimentelor abordate într-un mod convingător, cu argumentele dascălului implicat. Aflat la vârsta senectuții, distinsul autor Simion Ciurte a reușit să ne dea o carte despre sinea noastră etno-istorică, conturând chiar un profil distinct al identității chiorene, cu acribie de manual, dar și cu multă emoție. Orice carte de istorie, și cu atât mai mult o monografie, este o fereastră către trecut, una cu mai mulți „ochi”, scrisă la persoana întâi plural, atrăgând trecutul mai aproape, smulgându-l uitării și nelăsându-l să fie un tărâm înstrăinat, nepopulat, convins fiind că fără de înaintași ne-am simți însingurați în istorie.

În capitolul „Chioarul-cadru geografic”, profesorul Simion Ciurte s-a simțit dator să-și plătească obolul dublei specializări (Istorie-Geografie), selectând date memorabile și indicându-ne un bogat evantai bibliografic, astfel încât constați ca cititor că lecturezi și o frumoasă pagină de istoriografie, totodată.

În aceeași notă fericită, capitolul despre „Cetatea Chioarului” pare a fi unul privilegiat, cu aspecte monografice convingătoare despre o cetate-fortăreață care „s-a încăpățânat” să reziste, în ciuda tuturor vitregiilor, începând cu mijlocul secolului al XIII-lea (1244)  și până la anul 1716, când austriecii au ordonat dărâmarea ei, urmând să fie bombardată efectiv, inclusiv cu pulberea existentă în depozitele ei, în anul 1718. Rolul administrativ al cetății a fost preluat, pe rând, de către locațiile Berchez, Remetea Chioarului, iar apoi stabilindu-se la Șomcuta Mare; aici funcționând sediul administrativ al Districtului Chioar între 1740 și 1876, până la desființarea districtelor (Legea XXXIII din anul 1876).

Cetatea a îndeplinit rolurile care i-au revenit, specifice epocilor istorice pe care le-a străbătut; ea fiind descrisă în faimoasele consemnări ale lui Evlyia Çelebi. În documente de cancelarie, a fost, pe rând, loc de retragere și surghiun, atunci când a fost nevoie (cazul domnitorului valah Petru Cercel, 1583-1585), „ținut sub pază în mare taină”, dar și ascunziș pentru haiduci. A fost și cazul vestitului haiduc Pintea Viteazul (Grigore Marchiș-Mărcuș, din Măgoaja), despre care Simion Ciurte scrie aproape cu nostalgie că mișcarea a cuprins și Chioarul, dar: „În virtutea obiceiului de a rămâne totdeauna fideli luptători în serviciul suveranului recunoscut de către Dieta Transilvaniei, nobilii, pușcașii și libertinii de arme ai cetății și districtului Chioar nu s-au clintit de la «datoria lor». La 14 august 1703 (exact în ziua morții eroice a haiducului Pintea Viteazul – n.n. I.G.), ei reînnoiesc  jurământul de credință împăratului Leopold I, care le garantează libertatea, proprietățile și o viață decentă” (p. 44).

 Sfârșitul Cetății Chioarului, stingerea acesteia din istorie, este descrisă de către autor ca pe unul al unei ființe dragi, parcă, iar cetatea este numită peste tot cu „C” mare, din admirație istorică și recunoștință, desigur!

Încetarea rolului acesteia a fost decisă de către generalul austriac Jean Louis care, întors victorios din Oltenia, unde îi învinsese pe turci, s-a oprit pe la Cetate unde, după o confruntare memorabilă cu contele maghiar Mihail Teleki de Sic, generalul s-a impus în fața acestuia și: „Așa a izbit masa de marmură că toate s-au făcut praf. Contelui Teleki nu i s-a întâmplat nimic, însă Rabutin, în anul 1718, a bombardat și nimicit Cetatea așa că de atunci încoace nici nu s-a mai zidit, nici nu s-a mai renovat” (p. 46).

Un alt capitol răvășitor reușit de către istoricul-dascăl Simion Ciurte îl constituie „Revoluția de la 1848-1849 în Chioar”, în care autorul se depășește pe sine. În această parte a cărții, el reușește să redea cu minuție de epopee dramatismul epocii, când în Chioar nu a rămas sat românesc fără martiri,  fără acele triste locuri de supliciu, cu spânzurători numite „furci” sau „acăstouă”, rămase apoi în  toponimia locului ca o rană a memoriei.

Fărădelegile maghiare au continuat cu dislocări și strămutări de populație, confiscări de bunuri, atâtea câte au fost (!), ale locuitorilor, ceea ce a dus la o rezistență îndârjită a românilor, în numele etnicității lor, iar în acest fel lupta lor a căpătata un caracter național. Au urmat represiuni greu de imaginat, cu execuții și schingiuiri care să înspăimânte populația, cu martiri în numele desființării iobăgiei, cum au fost Alexandru Buda, Vasile Hossu și Vasile Budeanu - care semnase și petiția trimisă guvernului maghiar de către Alexandru Papiu Ilarian ș.a. În același context al frământărilor revoluționare pașoptiste, în luna martie a anului 1848 și-au părăsit posturile de canceliști din Târgu Mureș și chiorenii juriști Vasile Butean și Vasile Dragoș, în semn de protest și solidaritate cu cauza revoluționară.

De asemenea, un deranj semnificativ l-a provocat în ținut hotărârea privind sfârșitul autonomiei Țării Chioarului, decizie anunțată la 10 aprilie 1848, într-o mare adunare populară convocată la Șomcuta Mare de către nobilimea maghiară și oficialitățile districtului.

Un moment de apogeu istoric pentru Chioar a fost prilejuit de către Marea Adunare Populară, din 3-5 mai 1848, de pe Câmpia Libertății din Blaj, la care din ținut a plecat o delegație de 120 de revoluționari conduși de către „dascălul Pop Florian, notarul Petru Roman și primarul Pop Nuț a lui Ieremia din Merișor” (p. 256).

După acest episod de demnitate națională românească, considerat ofensator și provocator de către autorități, au urmat represiuni mai ales împotriva celor care au cutezat și au fost la adunarea de la Blaj. Situația s-a energizat negativ și mai mult, mai ales prin punerea în aplicare a noii legi electorale cenzitare, care îi dezavantaja pe români, în perspectiva alegerilor fixate pentru 15 iunie 1848.

În acest context exploziv, au fost aduse în zonă trupe de întărire, în scop de pacificare, ale Regimentului II românesc grăniceresc de la Năsăud. Această mutare s-a dovedit a fi fost total neinspirată, căci grănicerii: „… în loc să pacifice satele, le-au ajutat să-și organizeze apărarea, motiv care a determinat retragerea lor din zonă, fiind înlocuiți cu gărzile cetățenești care s-au dedat la represalii” (p. 260-261). Într-adevăr: „gărzile cetățenești ale lui Huszar și Rozsnay se năpustesc asupra satelor și,  până la sfârșitul lunii septembrie, sunt arse 27 dintre ele” (p. 260).

Rezistența s-a acutizat odată cu intrarea în vigoare a legii serviciului militar obligatoriu (19 august 1848); satele refuzând să dea recruți, iar mulți dintre aceștia au preferat să ia calea Munților Apuseni, pentru a se înrola și lupta sub steagul lui Avram (Avrămuț) Iancu și al șomcuteanului lor, tribunul Ioan Buteanu.

Chioarul fierbea și s-a ridicat decisiv la luptă, după adunarea din 14 septembrie 1848 de la Șomcuta Mare, când locot. col. Urban de la Năsăud a declarat în fața mulțimii că va strânge o oaste de 100.000 de români cu care să se opună gărzilor cetățenești ungurești, care prădau Chioaru. Între 18-20 septembrie 1848, răsculații au pus stăpânire pe Șomcuta Mare, capitala districtului. Confruntările au escaladat, au ajuns tot mai dramatice, mai ales sub conducerea căpitanului Atanasie Moț Dâmb, iar luptele purtate au fost întrecute în amploare doar de către cele din Munții Apuseni.

De o bestialitate inimaginabilă s-au dovedit a fi așa-numitele „tribunale de sânge”, instituite de către conducătorii militari ai revoluției maghiare. În acest sens, un gardist maghiar care a luptat pe Valea Someșului contra românilor raporta: „…rezultatul expediției noastre din 8 noiembrie 1848 a fost: 29 prizonieri și 14 care încărcate cu clopote. Prizonierii i-au legat unul câte unul și împreună cu clopotele ne-am retras la Baia Mare, pentru a-i preda tribunalului de sânge, să-i condamne” (p. 286- 287).

În aceeași notă dramatică autorul mai consemnează că: „În 18 noiembrie 1848, Katona raporta,  din Mesteacăn, Comitetului Apărării că a îndeplinit ordinal în Chioar; a confiscat 800 de arme, a ridicat clopotele de la biserici și că 17 «agitatori» au fost executați” (p. 287).

Bilanțul confruntărilor dintre Regimentul grăniceresc din Năsăud și oștile maghiare a fost unul tragic de-a dreptul, căci, după înfrângerea de la Dej din 28 noiembrie 1848, rămășițele oștirii maghiare a lui Katona Miklos s-au dedat la represiuni de neimaginat: „În retragerea lor de la Dej la Baia Mare, maiorul Katona Miklos, cu rămășițele din armată au făcut alte zeci de victime. În 28 noiembrie 1848, grănicerii și lăncierii au intrat în Șomcuta Mare, unde sunt primiți de populație cu mare însuflețire, eliberând deținuții din închisoarea districtului. Aspectul Chioarului în urma retragerii lui Katona era sumbru, grănicerii au rămas îngroziți de cele văzute: «Peste tot pe unde au trecut acele hoarde au ucis și au dat foc, iar Teleki Șandor a pus anume să spânzure pe fiecare primar (jude) în fiecare comună. Peste tot se vedeau numai case fumegânde. S-a aflat că însăși Katona și Teleki aveau pornirea de a omorî și de a pune foc». Pe drumul pe care ei s-au retras, au fost găsiți 32 de români spânzurați, pe care colonelul Urban a dat ordin să fie înmormântați. În documentele capturate s-au aflat ordine în care se cerea urmărirea și condamnarea la moarte a tuturor celor care au avut legătură cu Năsăudul.

Cuprinși de panică, la 29 noiembrie 1848, Katona, urmat  de o parte a autorităților, evacuează Baia Mare, refugiindu-se cu ce a mai rămas din armată, la Satu Mare” (p. 287-288).

Din cauza gravității situației din Chioar, la 15 decembrie 1848, a fost trimis aici însuși Jozef Bem, generalul austriaco-polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care a luat măsuri în consecință, la fel de dezastruoase pentru români. Zona a mai fost bântuită și de către trupele țariste ale unor escadroane de ulani și cazaci, care, în luna august a anului 1849, au străbătut Valea Someșului, angajând confruntări sporadice cu trupele revoluționare maghiare, iar satele aflate în calea lor au suferit de pe urma jafurilor, incendiilor și fărădelegilor la care s-au dedat ambii combatanți.

Ecoul amar al bilanțului revoluției de la 1848-1849 în Chioar este sintetizat cu amărăciune de către autor: „Pentru români sfârșitul revoluției a însemnat o mare decepție, fiindcă își pierd din nou libertatea” (p. 291).

De-a dreptul fascinante și îmbietoare pentru lectură sunt și celelalte capitole ale lucrării, referitoare la cultura materială și spirituală a Chioarului, la circulația cărții vechi în zonă, la evoluția învățământului și a ASTREI în Chioar ș.a.

Consider că prin aceste provocatoare scânteieri prin jarul încins al cărții nu am făcut decât să aprind și mai tare curiozitatea prezumtivilor cititori, pe care îi îndemn să o lectureze, fie și pe capitole căci folosul este garantat. Vorbindu-ne parcă de la Altarul Postumității, istoricul Simion Ciurte ne încredințează că patriotismul nu este numai iubirea și sacrificiul pentru pământul din care te-ai zămislit și în care trebuie să-ți aștepți învierea, ci și iubirea față de Istorie.

Prin acest volum autorul dovedește o suveranitate senină, solemnă, o serenitate aparte, demne de saloanele bune ale muzei Clio. Închei aceste rânduri cu vagi efuziuni encomiastice cu convingerea că istoricului-profesor Simion Ciurte i se potrivește cu asupra de măsură spusa pașoptistului Simion Bărnuțiu: „Dixi et salvavi anima meam!”, adică „Am zis și m-am mântuit!”.