„Sighetul poate fi privit ca un exemplu de toleranţă şi conciliere interetnică şi culturală, dar şi religioasă”

Reporter: Povestiţi-ne despre multiculturalitatea Sighetului în istorie.

Gheorghe Todincă: Atestat documentar în 1326, oraş din 1352, Sighetu Marmaţiei a fost peste 600 de ani Capitala Maramureşului Istoric. În acest spaţiu românesc s-au aşezat şi alte populaţii conlocuitoare: maghiari, germani, ucraineni, evrei etc., care au îmbogăţit zestrea culturală, istorică şi economică a oraşului şi a zonei. Oraşul, în evoluţia sa, a cunoscut o dezvoltare deosebită în domeniul învăţământului şi culturii.

La Sighetu Marmaţiei, încă de la 1540, era o şcoală calvină în care se învăţa şi în limba română. Apoi, trebuie să amintim că liceul piarist şi liceul reformat au dat generaţii de oameni de cultură, oameni de artă care au înfrumuseţat cultura Europei Centrale. Primele asociaţii culturale se înfiinţează şi în Maramureş în a doua jumătate a secolului XIX. Amintim Asociaţiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureş la 13 decembrie 1860, a doua asociaţie culturală românească după cea de la Cernăuţi, înaintea Astrei de la Sibiu, asociaţie care a polarizat toate energiile naţionale româneşti în lupta pentru propăşirea intelectuală a poporului român prin învăţământ şi cultură. Această Asociaţiune a dat şi o societate de lectură numită „Dragoşiana”, înfiinţată la 1867, care şi-a avut sediul şi în casa academicianului Ioan Mihalyi de Apşa.

Au mai fost înfiinţate apoi asociaţii culturale maghiare şi evreieşti, care la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX au dat o viaţă culturală foarte pitorească Maramureşului şi zonei. La Sighetu Marmaţiei, funcţionând încă de la mijlocul secolului XIX un teatru care aproape zilnic avea reprezentaţii. Teatrul era amplasat în grădina oraşului şi a existat până aproape de Al Doilea Război Mondial.

Rep: Sighetul este un exemplu de toleranţă, aici neexistând conflicte interetnice majore.

G.T.: Sighetul poate fi privit şi ca un exemplu de toleranţă şi conciliere interetnică şi culturală, dar şi religioasă. Nu au existat progromuri, nu au existat răfuieli între oameni sub niciun aspect, nici cultural, nici etnic, nici religios. Toleranţa a fost o unitate de măsură pentru toate populaţiile stabilite aici, indiferent care au fost regimurile sau administraţiile politice care s-au succedat. Sighetenii şi maramureşenii s-au tratat cu respect unii pe alţii, recunoscând valorile celuilalt.

Rep: Enumeraţi câte o personalitate reprezentativă pentru fiecare etnie din Sighet.

G.T.: Pentru români – Ioan Mihalyi de Apşa, pentru maghiari – Istvan Silaghi, pentru evrei - Elie Wiesel, pentru ucraineni – Mihai Nebeleac (poet ucrainean, în Rona de Sus Căminul cultural îi poartă numele traducător etc).

Rep: Câteva particularităţi ale Sighetului care îl fac brand cultural şi multicultural al Maramureşului?

G.T.: În primul rând existenţa îndelungată a oraşului. În istorie, Sighetul nu a avut tulburări masive, nu a suferit invazii, bombardamente sau distrugeri, cu excepţia a ceea ce s-a întâmplat în Al Doilea Război Mondial cu holocaustul evreilor. Deci, Sighetul a fost un oraş liniştit, iar sub păstrarea arhitecturii, atât a celei urbane cât şi a celei maramureşene în general, oraşul şi zona se poate mândri că este un bun păstrător al tradiţiei culturale şi istorice a tuturor populaţiilor din zonă. Şi tot ca o trăsătură a oraşului aş aminti un singur exemplu: la Marea Unire din 1918, Sighetul avea o populaţie cât Alba Iulia şi Baia Mare la un loc.

Era unul dintre cele mai importante oraşe din zonă, era un punct de tranzit economic şi cultural între Nordul şi Sudul Europei, între Europa Centrală şi de Răsărit, pe aici trecând drumurile dinspre Ungaria spre Bucovina sau dinspre Polonia spre Peninsula Balcanică. Aş mai spune că aici a existat o viaţă intelectuală foarte vie, manifestată nu numai prin piese de teatru ci au apărut şi foarte multe ziare. În perioada interbelică au apărut peste 25 de ziare şi reviste în Sighet, asta în interval de 20 de ani. Aş aminti că au fost multe tipografii, 7 în perioada interbelică, şi au existat numeroase cinematografe. Teatrul central a fost printre primele teatre cu balcoane şi cu scenă rotativă din această parte a Europei Centrale.

De asemenea, Sighetul a avut o Academie de Drept care a funcţionat de la mijlocul secolului XIX până după Marea Unire, care a dat oameni care au lucrat în administraţie. Spunea domnul Ştefan Gönczi: "erau oameni care erau raţionali şi oameni aplicaţi spre ordine şi disciplină".

Rep: Despre Mihali de Apşa ca şi model de istoric şi om de cultură?

G.T.: Ioan Mihalyi de Apşa a avut ca pasiune studiul istoriei, deşi a fost primul jurist-consult doctor în Drept din Maramureşul Istoric. Pasiunea sa pentru istorie s-a dovedit foarte fructuoasă încă din anii studenţiei el adunând materiale pe care le-a finalizat în lucrarea monumentală „Diplome maramureşene din secolele XIV-XV” apărută la Sighet în 1900, prima carte tipărită cu comentarii în limba română în Maramureşul Istoric.

Datorită valorii deosebite a cărţii, şi datorită importanţei sale pentru istoria poporului român, este ales membru al Academiei Române în 1901 şi în 1902 primeşte premiul „Năsturel Herescu” între alte 37 de lucrări de referinţă în Regatul României. A mai scris şi alte lucrări deosebit de valoroase care au rămas în manuscris: Pământul Maramureşului în timpul preistoriei. A adunat documente despre localităţile Maramureşului, a scris despre Mănăstirea din Peri, Giuleşti etc.

Multe manuscrise sunt pierdute probabil, dar materialul adunat pentru volumul doi din „Diplome” care ar fi cuprins secolele XVI-XVIII, a fost publicat prin grija domnului academician Ioan Aurel Pop de la Cluj, ajutat de un colectiv de autori, printre care l-aş aminti şi pe dr. Mihai Dăncuş şi prof. Valeria Socaciu care a tradus din limba latină. Iar această carte a fost lansată cu mare fast anii trecuţi, la fosta reşedinţă a Comitatului Maramureş, la Curtea Veche în Sighetu Marmaţiei.

Ioan Mihalyi de Apşa a avut şi pasiunea colecţiilor muzeale. Putem spune că la el în casă este primul muzeu al Maramureşului, pentru că a adunat piese din epoca pietrei şi epoca bronzului. A avut parte din tezaurul de la Sarasău, tezaur de aur, tezaur de bronzuri de la Slatina, Ieud şi o impresionantă colecţie numismatică, printre care 320 de monezi romane de argint descoperite la Teceu în 1872. A avut şi multe alte piese. Ţăranii îi dăruiau piese, printre care extraordinară este o piesă de argint din timpul împăratului Traian, găsită la Ieud. Din monezile romane de argint a făcut soţiei sale cel mai frumos cadou pe care l-am putut vedea vreodată: o salbă de argint din 17 monezi romane.

Pe Mihali de Apşa îl văd ca pe un reper de multiculturalitate, în primul rând prin toleranţa de care a dat dovadă, prin bunul simţ, prin aplecarea înspre alte culturi, încercând să înţeleagă mersul timpului său. Mereu vedea şi spunea că numai prin învăţământ şi cultură pot apărea zorii unei vieţi mai bune pentru noi toţi şi în primul rând pentru poporul român. Spunea: cultura este cea care îţi aduce lumină, putere şi tărie. Spera că viitorul poporului român va fi în primul rând prin învăţământ şi cultură. La el în casă şi-a constituit o bibliotecă extraordinară. Avea cărţi deosebite pentru istoria veche, pentru arheologie, cărţi în franceză, cărţi care l-au ajutat la descifrarea documentelor şi inscripţiilor antice sau medievale.

„Sighetul poate fi privit şi ca un exemplu de toleranţă şi conciliere interetnică şi culturală dar şi religioasă. Nu au existat progromuri, nu au existat răfuieli între oameni sub niciun aspect, nici cultural, nici etnic, nici religios”.

 

Gheorghe Todincă