Şi tot zbor / Viaţa de după viaţă a lemnului

În Maramureş înveţi că lemnul este o altă faţă a eternităţii... Prezent în marea parte a teritoriului nostru sub forma unui ocean verde, cu valuri de culoarea solzilor vii şi cu o haină de bal mereu proaspătă, lemnul nostru nu este viu doar în stare naturală, ci sub plămada mîinilor de meşteri cu suflet mare, devine parte din viaţa noastră de zi cu zi.

Dacă visul fiecărei pietre este să devină parte din catedrală, visul lemnului este să aibă loc în biserica noastră, simplă şi zveltă; civilizaţia lemnului face ca, la noi, biserica să fie punctul de reper al universului, oferindu-i Maramureşului unicitatea întru expresie. Viaţa de după viaţă a lemnului din păduri este martoră a eternităţii credinţei şi a trecerii oamenilor peste pragul înalt sau prin intrarea scundă din bisericile maramureşene; printr-un gest simultan, credinciosul care intră în biserica de lemn se smereşte aplecîndu-şi uşor capul, salutînd lumea celor nevăzuţi dar atît-de-prezenţi în viaţa noastră, dar şi prin ridicarea piciorului, ca semn al înălţării ce va să vie. Apoi, o dată intraţi, privirea surprinde inimi de lemn transformate în ferestre de lumină, locuri pe unde soarele pătrude, prin tunele de raze, în spaţiul unde Om şi Creator îşi dau mîna şi îşi deapănă viaţa; funia ca simbol sculptat pe stâlpi ca element ce leagă destinul nostru de Existenţa Lui, soarele ca motiv ce ţâşneşte în raze, mult luminând şi grăind, amvonul unde, cu aleasă dantelă, dalta a sculptat frumosul vieţii, culminând cu altarul sfinţit prin chiar rolul său de loc al trecerii, înnobilat cu aurul din aura sfinţilor...

Şi, mai presus de toate, de la intrare şi până în vârful bisericii, de la fereastră la pecetar sau aghiazmă, peste tot se slăveşte, aici, ca semn al vieţii simbolice care se dă şi după viaţa biologică a lemnului, nu piatra sau focul, nu aurul sau sticla, ci semnul şi lemnul crucii... Lemnul e puntea prin care omul trece din lumea lui la cea plină de via??ă a unui dincolo deplin, de vis, promis, descris,...