Şi tot zbor / Uşa deschisă

Undeva, într-o biserică din Bucureşti (cred că e vorba de Sf. Dumitru, dar nu am fost curios să caut numele ei), înainte de Liturghia de Duminică...

Oamenii intră, pioşi, într-o linişte frumoasă – e tăcerea paşilor nefăcuţi sau a cuvintelor nespuse, a trăirilor nematerializate în fapt sau a gesturilor nedefinitivate. Este momentul de dinaintea unirii şi a uimirii, a spunerii şi a supunerii către Dumnezeu... Mă orientez repede în pronaosul bisericii şi intru către centru, cu o oarecare stânjeneală a simţului percepţiei exterioare – aveam impresia, în ciuda faptului că treptele de afară marcau intrarea în biserică şi că uşa trebuia să fie acolo, că azi sunt dirijat spre lateralul ei din cine ştie ce motive.

Curios, după ce deschid uşa, văd o lumină mare, o nuanţă caldă, puternică, mult prea tare ca intensitate faţă de bisericile ortodoxe cu care sunt obişnuit. Mă duc spre altar, în faţa căruia o icoană era locul spre care se îndreptau cei ce intrau şi care marca, în tăcere, bineprimirea buzelor.

După ce aduc ofranda buzelor şi a genunchilor plecaţi în faţa ei, mă îndrept, în linişte, spre un loc retras din spatele stranei şi încep dialogul. Pe măsură ce       mă-nchin şi mă-nclin, simt o lumină pe icoană şi trăiesc o bucurie a primirii luminii pe care nu mi-o pot explica. Ridic ochii şi văd cum, din când în când, icoana se luminează şi devine, din chipul lui Dumnezeu, o concentrare tot mai mare de raze care se transformă, pentru câteva clipe, într-o pată mare, incandescentă. Apoi, după câteva momente, pata se retrage şi din locul reflexiei se reclădeşte icoana... Mişcarea se repetă de câteva ori până la contrarierea mea cu mine; nu ştiu ce se întâmplă, dar sunt cuprins de acest joc de lumină şi chipuri ale lui Dumnezeu – şi nu îmi dau seama, preţ de câteva minute, ce face ca icoana să devină lumină şi invers.

La un moment dat realizez această mişcare şi relaţia ei cu uşa bisericii – de câte ori se deschide uşa, razele de lumină cad exact pe icoană şi biserica se umple de parfumul unei nuanţe pârguite; aura icoanei devine parte din aurul cel nepreţuit al divinităţii.

Şi această trăire este lecţia mea din duminica de azi: cu fiecare deschidere a uşii unei biserici, se luminează tot mai mult faţa lui Dumnezeu…