Şi tot zbor / Trei categorii de rugi

Una din caracteristicile noastre, ale oamenilor, este şi categorisirea. Clasificarea. Încadrarea. Judecarea. Foarte uşor catalogăm şi punem etichete, de multe ori fiind departe, mult prea departe de adevăr. Sub impulsul primei impresii, chiar dacă se spune că aceasta nu contează (iar alţii, din contră, afirmă că tocmai aici constă sentimentul definitoriu pe care trebuie să îl avem când e vorba de o persoană şi trebuie să îl ascultăm), tăiem aspru în carnea judecăţii şi nimic din ceea ce înseamnă păreri din exterior nu mai contează. Pentru că deja ne-am prins în canonul propriei judecăţi şi nu mai putem ieşi de aici.

Devenim sclavii propriilor noastre păreri. Care, culmea, de multe ori este şi indusă, avant la lettre.

Dintre toate clasificările omenescului pe care le-am văzut, mi-a rămas la suflet una, făcută de Kazantzakis. El nu împarte omul în tipuri de comportament, atitudini sau reacţii, ci în „suflete” şi „rugi”.

Omul ca suflet sau, mai frumos spus, omul ca rugă, devine pentru scriitorul grec expresia unui univers complex în care prezentul unui acum al putinţei şi viitorul unei dorinţe de a deveni se împletesc pe buzele lui topite în rugăciune. Prin comunicarea cu Creatorul, omul se autoîncadrează la ceea ce poate fi, luându-şi crucea şi pornind către drumul poverii.

„Există trei categorii de suflete, trei categorii de rugi: a). Eu sunt un arc în mâinile tale, Doamne, întinde-mă, dacă nu, voi putrezi; b). Nu mă întinde prea tare, Doamne, că mă voi rupe; c). Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, şi să mă rup!”

Dincolo de aceste cuvinte, la marginea lor se deschide oceanul unui univers. Călătoria noastră este, de fapt, expresia liberului arbitru, a alegerii noastre. Suntem ceea ce vrem să fim, putem fi ceea ce noi înşine hotărâm, avem libertatea de a deveni. Între un arc pretins şi unul întins, doar noi hotărâm semnul din lemnul care după poate să rupă firul. Însă noi uităm un aspect esenţial: arcaşul nu e decât Creatorul şi atâta vreme cât El ştie cum a făcut obiectul, nu este cazul, locul sau rolul nostru să judecăm. Ci doar să ne asumăm, voit, una din cele trei rugi.