Şi tot zbor / Tot despre cuvinte

Am mai scris, în multe ocazii, despre cuvinte. Despre puterea lor binefăcătoare sau despre capacitatea lor de a tăia aripi din elanul zborului. Despre faptul că ele sunt colţurile pietrelor de care ne agăţăm sau ne sprijinim pentru a urca muntele devenirii. Despre învelişul, forma sau expresia lor. Despre ceea ce ele ascund, tăinuiesc, clădesc, unesc, urnesc, uimesc. Despre cum dau ele fiori în zori, culori de flori, daruri, haruri, amaruri...

Într-o ţară unde cuvântul este ridicat la rang de formulă existenţială, Germania, am impresia că noi, ca naţie, ne-am născut atât în timpul nepotrivit, cât şi în locul nepotrivit. Cum oare putem pretinde fără să dăm, cum avem – de la cei ce conduc destinele celorlalţi şi până la cei care se agaţă cu disperare de orice tentacule ale puterii – pretenţia de a primi ceea ce noi nu suntem nici prin miracol capabili să facem?

Cuvântul la noi a căzut în derizoriu tocmai pentru că cei care îl folosesc (şi cărora li se iartă orice, culmea!) nu au nici căderea de a o face şi nici nu ar trebui să fie lăsaţi să conducă. La şcolile de filosofie din antichitate perioada de 2 ani de tăcere era esenţială; există ordine religioase unde dacă intri nu ai dreptul de a spune nimic timp de 2 ani, după cum chiar şi în rituri ezoterice perioada post-iniţiatică este marcată de 2 ani de tăcere... La noi, cei care ne conduc destinele nu numai că nu au trecut prin forme de educaţie potrivite, dar au fost crescuţi în sisteme paralele. Rar vezi caractere adevărate în rândul politicienilor, cum rar vezi oameni care au absolvit, cu trudă, o şcoală. Am avut curiozitatea de a vedea cine au fost, în tinereţe sau în şcoală, cei care fac primele pagini ale presei locale. Iar rezultatul a fost unul cu atît mai dezastruos, cu cât am căutat mai adînc...

Înşelătorie, mediocritate, repetenţă, chiul, lipsă de caracter, neputinţa de a-şi ţine cuvântul dat – sunt câteva din atuurile celor care au devenit cei din frunte. Și stau să mă gândesc de ce ţări ca Germania au putut ajunge unde sunt azi... Îmi spune un neamţ Ein Man, ein Wort – este lozinca ce îi caracterizează din plin. Și totul se clădeşte aici pe cuvântul dat şi pe seriozitatea ce derivă din asumarea acestui adevăr. Și fac un apel la meditaţie: de câte ori am văzut politicieni din jurul nostru ţinându-se de cuvintele spuse în faţa unei naţii întregi, nemaivorbind de faptul că, undeva, la început de mandat, au făcut un jurămînt cu mâna pe Biblie...

Când astfel de cuvinte nu vor mai fi luate în derizoriu – sau când astfel de oameni mici vor dispărea din viaţa noastră – vom putea şi noi să ne gândim că am putea trăi într-o ţară civilizată. Până atunci, totul e doar o joacă de cuvinte...