Şi tot zbor / Toamna

Un clişeu comun, iar acum începem să îi simţim din plin tăriile şi starea, spune că toamna e anotimpul nostalgiilor, al tristeţii şi al unui început de sfârşit... O perdea care se aşterne peste tot ceea ce, de la mijirea ierbii şi a ghioceilor, ne-a bucurat simţurile şi făptuirea...

Un văl care schimbă culori, transformă nuanţe şi dă viaţă miresmelor pârguite, o accentuată stare de diferenţiere, tot mai acută, pe zi ce trece, a culorilor, pe fondul unui – câteodată – cenuşiu dens, care parcă nu are limite sau al unei extrem de clare – altădată – separări a culorilor, într-o atmosferă invidiată de fotografi... Mi-a spus cineva, ieri, văzând exploziile dulci de lumină şi nuanţele frunzelor de la roşu sângeriu şi până la galben pal, trecând prin cărămiziul viu, strident chiar sau prin – încă – crude evantaie de verde, că toamna este anotimpul începutului şi nu al sfârşitului...

De fapt, în multe domenii numărătoarea începe de cu toamna, nicidecum în ianuarie...

Biserica începe toamna, după cum şcoala începe toamna...

Stau şi mă uit la expresiile naturii şi îi dau dreptate: parcă niciodată nu a fost mai vie ca şi acum, pentru că rodul şi dulceaţa nu au fost niciodată mai puternice... Semănatul îşi are timpul lui, după cum culesul îşi are timpul lui, iar geometria lanului dispărut, prefăcut acum în pâine, dulceaţa luminii, rotunjirea fructelor, alinierea la zbor în formaţie de supravieţuire cu certitudine că sunt expresii ale începutului. Frunza nu ştie că, în curând, nu va mai fi, iar hainele cu care se îmbracă au zilnic alte expresii; acum e mai frumoasă ca nicicând şi acum e vremea ei de strălucire. Acum e admirată şi acum e adunată, e tot mai preţuită, întru culoare şlefuită... Cred că are mare dreptate, tot aşa cum cred că acum bucuria poate fi, în sfârşit, deplină, pe fondul unei munci de peste an care, acum, începe să îşi găsească rodul şi rostul. În fond, până şi bobocii se numără toamna...