Şi tot zbor / Teiul

Pentru mulţi dintre noi sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie înseamnă şi sfârşitul şcolii. Pentru toţi a însemnat, ani la rând, momentul în care parcă intram într-o lume fără sfârşit, a zilelor lungi şi a grijilor puţine. A unui altceva – motivator, relaxant, mirific. Pentru mine, iunie înseamnă şi o frumuseţe olfactivă, dată de parfumul florilor de tei din jurul şcolii şi al crinilor din buchetele abundente care marcau o mică mulţumire pentru mamele noastre din spatele catedrei, fără a fi nicicând capabili să le mulţumim cu adevărat.

Acum, după mulţi ani de la aceste momente, am ajuns să înţeleg dorinţa lui Eminescu legată de teiul de la căpătâi... Nu cunosc parfum mai fin sau floare mai complexă. Uitată de multe ori în sfera banalului, neglijată poate prin prea marea accesibilitate de care dă dovadă, demonetizată prin faptul că şi ceaiul zilelor noastre o combină cu alte produse exotice, floarea de tei e un altfel de a spune frumuseţii că a ajuns pe podiumul absolutului. În germană teiul e cunoscut sub numele de linde, iar spaniolii au, ca şi termen de bază pentru a denumi frumosul, lindo, linda. Eu sunt convins că undeva la rădăcinile limbilor, frumosul latin al lui lindo a dat dovadă unui frumos manifestat în lumea saxonă în natură prin linde, sub semnul beţiei olfactive şi al unei învăluiri de excepţie.

Teiul îmi pare un simbol neexploatat până acum al creştinismului: la îndemână, aproape, fără a ieşi în evidenţă, cuminte, complex, de culoarea soarelui sau a aurei sfinţilor, cu iz de bună mireasmă duhovnicească, ocrotitor. Poate nu întâmplător Pogorârea Duhului Sfânt are ca element împământenit de către cei ce calcă pragul bisericii luarea unei crengi de tei, pe care să o pună acasă, la porţi, deasupra intrării – teiul este semnul sub care Duhul Sfânt se coboară în lumea noastră, sau, de ce nu? abrevierea prin care Cel de Sus ne spune, prin flori, miros, ramuri sau copaci, că teiul este TE Iubesc!