Şi tot zbor / Ţara mea

Textul recent al lui Andrei Pleşu intitulat - cu amărăciune - ţara mea. Ţara mea? este una din radiografiile cele mai fidele ale momentului actual, în care pierderea identităţii, a educaţiei, a valorilor şi a tot ce ţine de bunul simţ devine o certitudine. Nu e de mirare că omul de cultură, filosoful, dar mai presus de toate Omul nu se mai simte acasă în propria lui ţară. Experimentăm mulţi dintre noi aceste stări de ani buni, le trăim, le acceptăm şi le tolerăm. În numele unui creştinism resemnator oare? Al unei necombatabte şi mioritice atitudini? Sau al unei delăsări specific româneşti?

Am cunoscut oameni care au murit pentru a-şi atinge unele idealuri. Am văzut cum, în orice moment, ar fi putut să dea înapoi, însă tendinţa – şi dorinţa – de a-şi împlini visul a fost mai tare ca instinctul de supravieţuire. Şi mi-am dat seama că în venele unde educaţia e mai concentrată decât instinctele primare putem vorbi de un lut modelator din care se pot face bijuterii umane. Acestea sunt capodoperele ce dau valoarea unei comunităţi, punctele de reper şi stâlpii care marchează stabilitatea – sau coloana vertebrală – ai unui organism viu care se numeşte popor.

În cazul nostru, acum, din nefericire, nu mai putem vorbi de noţiunea pe care o defineşte poporul. Pentru că noi nu mai suntem un popor. Am fost reduşi, de zeci de ani, la stadiul de populaţie. Care, din ce în ce mai mult, ajunge să populeze alte popoare.

Iar noi, din lumea celor care prea cuvântă (pentru a face o analogie cu celebrul titlu al lui Gîrleanu), parcă nu mai putem ieşi, nu ne mai putem exprima, nu mai putem exista. Ajungem să ne simţim străini în propria ţară, să nu o mai avem la suflet, să nu o mai trăim, să nu mai aibă legătură cu noi.

De fapt, inconştient (sau inconştienţi?), ajungem să suprapunem noţiunea de ţară cu realitatea - tristă - a celor care fac spectacolul jalnic al decăderii ei „prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă”. Confundăm pâinea cea de toate zilele a unui spaţiu binecuvântat cu veninul cel otrăvitor al unor „nime-n drum sau oameni cu zilele în mână”, cum le spunea bunica celor care ne hotărăsc destinele. „Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav, nu prea ne pasă. Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol”. Ne uităm cum aceste ţoape vin în mijlocul nostru, ne mint în faţă, stau de sărbători în biserică, cerşind credibilitate, căţărându-se pe oamenii care, din bun simţ sau din educaţie, din tradiţie sau din mult prea multă bună creştere, îngenunchează, făcând ascultare Cuvântului Domnului.

Încet, dar sigur, această populaţie ajunge să facă ascultare ne-cuvintelor ne-domnilor. Ţara mea.

Ţara mea?