Şi tot zbor / Tăcerea cuvântului

Nu mi-am propus să dau o definiţie cuvântului. Am mai făcut-o în nenumărate cazuri. Colţurile pietrelor pe care ne sprijinim pentru a urca muntele devenirii, haina pe care o îmbrăcăm pentru a participa la spectacolul lumii, cuvintele nu ar fi nimic dacă nu ar urma – sau ar precede – trăiri. De fapt, puterea cuvântului nu constă în semnificatul lui, ci în semnificantul care – şi aici în mod obligatoriu se clădeşte în jurul acestuia – conţine o importantă doză de tăcere.

Tăcerea din spatele cuvintelor, aşteptarea şi importanţa unui singur cuvânt, preaplinul sentimentelor de dincolo de vorbe, trăirea şi concentrarea unor senzaţii, lumea întreagă care se ascunde după un cuvânt, însemnătatea unei tăceri – sunt câteva din lucurile pe care, odată trăite, le deţii şi le recunoşti ca fiind momente în care viaţa se schimbă. E greu să surprinzi în cuvinte tăcerea cuvântului – e ca şi cum ai vrea să numeşti denenumitul; e imposibil să găseşti formule pentru a cataloga infinitul, chiar dacă un simbol matematic i s-a atribuit, e ilogic să aplici scheme prin care făptura omenească se reduce la un set de mişcări sau gesturi mecanice, pe care chiar le face de-a lungul unei zile... Adevăratele senzaţii din tăcerea cuvintelor sunt imposibil de descris, iar trăirile din spatele lor sunt atât de motivante, încât ne angrenează întreg arsenalul interior al energiilor nebănuite...

Şi dacă de multe ori ne întrebăm – oare eu cum să surprind în cuvinte ce mi se întâmplă?, cred că e mai bine, aşa ca John Done, să nu facem întrebare pentru cine bat clopotele, pentru că ele bat pentru noi, pentru fiecare în parte, şi să reţinem din tăcerea cuvintelor toată lumina şi senzaţia care ne bucură şi ne înfioară. Şi să convertim aşteptarea în bucurie, prin tăcerea cuvintelor noastre!