Şi tot zbor / Suferinţa

Am văzut cum, de foarte multe ori în spatele gesturilor frumoase, dincolo de pragul afişărilor care chiar ne plac, se ascunde suferinţa. Am simţit cum, dincolo de disperare, izolare, umilinţă sau umilire, la capătul dorului şi al durerii, tronează aceeaşi suferinţă. Şi am analizat puţin gestul marilor creştini, ai celor adevăraţi: fiecare a avut la bază, de la pescar la dregător, de la bolnav la negustor, o undă de suferinţă. Ea face ca sufletul nostru să nu fie aici, chiar dacă trupul răspunde convenţiilor sau de-neîmplinitului-sens al lucrurilor de zi cu zi. Nu ştiu de ce ingredientul bucuriei de după, al fericirii promise, al mântuirii trebuie să fie, fără excepţie, dat de lacrimi grele. Încă nu pot spune de ce oamenii frumoşi sunt puşi la încercări multe şi dificile, de ce crucea lor e mai mare şi mai grea; nu cunosc sensul unui chin care şlefuieşte – să fie el, exemplul diamantului, care prin mii de răni simetrice îşi capătă strălucire, metafora pentru omul care împărtăşeşte lumină?

Ştiu însă că oamenii frumoşi supuşi la suferinţă mai au trei puncte de sprijin în viaţă: demnitatea, bunătatea şi zâmbetul. Martirii creştini au murit demni, fără să cedeze nici o clipă de la şi din ceea ce erau ei, chiar invocând iertarea duşmanilor care îi chinuiau, împingând bunătatea până la limita neconceputului (iartă-le, Doamne, că nu ştiu ce fac!), fiind, până în ultima clipă, cu zâmbetul pe buze.

Şi stau să mă întreb: de ce oare liberul arbitru ni s-a dat încă din zorii omenirii? De ce trebuie să trecem prin foc pentru a simţi sau a vedea, după aceea, albastrul-verzuiul-griul lumii? De ce ni se arată marea, apusul, somnul sau biserica (toate cu un mare plus de linişte) pentru ca după aceea să fim aruncaţi în furtună? De ce trebuie să venim să ne închinăm la moaşte de vreme ce există şi sfinţi în viaţă? De ce oamenii frumoşi sunt, întotdeauna, cei cărora le e dat să sufere?