Şi tot zbor / Spaţiul

Sărbătorile de iarnă ne dau ritmul şi savoarea unui timp, dar şi gustul tihnit al unui spaţiu. E perioada – şi timpul când se reînnoadă legăturile rupte (sau deşirate) ale rătăcirii prin lume, când se marchează linii, se fac promisiuni sau se reinstituie ordine. Se reia nu numai numărătoarea zilelor, ci şi a trăirii.

Mai mult ca oricând, acum se vede că omul nu poate trăi decât sub semnul unui spaţiu sacru. Sau sub imperiul şi influenţa lui; el tinde să se fixeze ca model, ca măsură a tuturor lucrurilor şi în funcţie de propria lui persoană să îşi construiască tot ce îl înconjoară. Acest lucru este tributar faptului că întotdeauna omul se va simţi pe sine ca centru şi toată mişcarea lui este de a-şi poziţiona propria fiinţă în raport cu un principiu supra-uman, transomenesc, tutelar. În acest scop, până şi corpul devine parte din arhitectura exterioară, configurând-o prin măsura cu care omul îşi apropriază realul.

Astfel, instrumentele lui de măsură sunt de fapt modalitatea prin care se percepe lumea din jur – cot, palmă, picior, iar o relaţie a omului cu spaţiul are, cu certitudine, şi atuurile recunoaşterii. În plus, dacă adăugăm şi timp locuirii spaţiului înzidit, putem simţi şi trăi “transferul de fiinţă” produs. Lemnul lustruit de atingerea palmelor, crenelurile zidurilor care conţin mângâieri de nerefuzat, urmele paşilor imprimate în marmura veche devin tot atâtea umpleri de emoţie şi de fiinţă. Pe de altă parte, fiecare oraş sau fiecare casă care se clădeşte înseamnă o nouă ordine, o imitare şi, într-un anumit sens, o nouă repetare a Creaţiei lumii.

Iar omul, de sărbători, este chemat să participe la acest act fondator şi repetitiv în acelaşi timp şi să se clădească pe sine, după cum spunea Noica, asemenea unei biserici. Să îşi adune familia risipită, să se alăture celor dragi şi să facă din re-facerea anului un act fiinţial, ziditor, marcant.