Şi tot zbor / Sonata lunii

Beethoven a compus Sonata lunii într-o perioadă în care depresia, gândul tot mai acut al sinuciderii şi tristeţea îi marcau, din plin, existenţa. Rămas fără mamă de la o vârstă fragedă, cu un tată care a murit pe străzi din cauza alcoolului, având un frate care nu l-a ajutat, profund mişcat de moartea prinţului Germaniei, poate singurul lui prieten adevărat, pe fondul bolii care i se agrava, pierzându-şi auzul de la o zi la alta, compozitorul s-a retras din lume şi tot mai rar căuta compania semenilor lui. Caietul cu notiţe pe care îl avea mereu cu sine servea drept mijloc de comunicare pentru cei ce îi transmiteau ceva şi pe care nu îi putea auzi sau înţelege... Într-o seară, o tânără oarbă îi strigă că ar vrea să vadă lumina lunii, iar Beethoven, profund marcat de faptul că el o putea vedea şi ea nu, a dorit să îi descrie, altfel decât prin imagini, frumuseţea astrului nopţii... A compus o capodoperă, ale cărei leit-motive parcă repetă întrebarea unui etern şi de neînţeles De ce?

La câţiva ani după acest moment, o dată depăşită perioada întunecată, a compus, drept mulţumire către Dumnezeu că nu l-a lăsat să se sinucidă, Simfonia a IX-a şi celebra Odă a bucuriei. La premieră, neputând auzi aplauzele celor din sală, un prieten l-a întors cu faţa spre public, arătându-i reacţia şi bucuria oamenilor. Apoi, cu gândul că a făcut ce trebuia, a plecat, lăsând în urmă lumină pe chipuri şi în suflete...

Am găsit, în viaţa mea, o singură fiinţă care nu a râvnit luna de pe cer. De ce să o am, las-o să se bucure toţi oamenii de ea! Dacă pot să o arăt oamenilor, dacă ei pot să o vadă, dacă le călăuzeşte noaptea vieţii, va fi un mare câştig pentru ei! Am văzut-o cum a creat sonate lunii şi nopţii şi luminii şi mării şi bisericilor şi râurilor şi pâinii şi soarelui şi cuvintelor. Expresii ale împărtăşirii cu suflet şi lacrimi frânte pentru a deschide inimile oamenilor. Sacrificându-se pentru ca cei din jur să poată să se înfrupte din oda bucuriei, compusă din frângerea trupului şi sufletului ei în timpul liturghiei vieţii, jertfindu-se pentru ca ceilalţi să aibă, dincolo de existenţa netrăirii ei, sonata lunii…