Şi tot zbor / Români minunaţi

Mi-a fost dat să cunosc cu totul întâmplător, de câteva zile, o familie de români de excepţie. Modeşti, cu sufletul mare şi cu inima acasă, chiar dacă au plecat de peste 3 decenii. În ţară nu mai au prieteni sau rude, ci doar amici. Oameni cu care nu s-au văzut cu anii. Şi prietenia, dacă nu e cimentată cu mult suflet sau iubire, dacă e separată de distanţă, se transformă în uitare.

Nici limba română nu o mai vorbesc în casă de mult. Cu toate astea, încă mai visez în română, îmi spune domnul zâmbind. Ce vine de la mama, nu se uită niciodată, oricât de departe vei fi şi oricât de mult timp va trece. Pentru că mama e scutul cu care ne apărăm de toate greutăţile din lume, completez eu.

Din vorbă în vorbă, ajungem la motivul şi momentul plecării, la pâinea străinătăţii sau la munca şi performanţele ei departe de ţară. Descopăr cu stupoare că stau în faţa unui mare român, de numele căruia se leagă invenţii de care beneficiază miliarde de oameni de pe această planetă. Şi mă uimeşte simplitatea şi modestia acestuia. Nu vrea să i se cunoască nici numele, nici faptele, însă îmi dă câteva exemple de produse în care şi-a adus din plin contribuţia, de la fiecare ceas de mână produs în ultimul deceniu şi până la orice tub simplu de spray, cremă sau loţiune. Mecanismele din aceste obiecte au fost realizate cu ajutorul unei invenţii care îi poartă numele şi marca. Mă înclin în faţa lui şi îl descos asupra unor locuri frumoase din lumea asta unde şi-a lăsat amprenta şi o parte din suflet, din Egipt şi până în America de Sud, Asia sau Statele Unite. Pentru milioane de români, el va rămâne un anonim.

Chiar dacă ei, zi de zi, beneficiază de invenţiile şi realizările lui. Şi mă gândesc că aşa ca el sunt sute, poate mii de români minunaţi care, neputând să se realizeze acasă, au luat drumul exilului, iar acum au devenit somităţi. Minţi strălucite care, în mare proporţie, acasă s-ar fi pierdut, devin într-o lume normală, cu o adevărată ierarhizare a valorilor, puncte de reper. Şi mă doare sufletul să văd cum pierdem oameni pentru că nu ştim să apreciem ce avem, cum dăm lumii crema gândirii şi tot ce ştim noi mai bun. Şi noi rămânem, în acelaşi praf al drumului, cu ochii întinşi spre cer şi cu mâinile în formă de rugă.