Şi tot zbor / Pierderi

Se spune că oamenii, când pierd ceva sau pe cineva, devin mai conştienţi şi mai sensibili. Pierderea ne generează ascuţirea sensibilităţii şi, în mod inevitabil, îmbunarea. Bătrânii adevăraţi, cei frumoşi, sunt buni nu numai pentru că au căpătat multă experienţă, ci şi pentru că au pierdut mult. Şi i-au pierdut pe mulţi. Când văd, în jurul meu, câte un tânăr bun şi sensibil, îl încadrez la capitolul excepţii. Moartea fiecărui om mă vatămă pe mine pentru că fac parte din omenire, spune John Done în motto-ul binecunoscutei cărţi a lui Hemingway. E motivul pentru care nu trebuie să ne întrebăm niciodată pentru cine bat clopotele, ele bat pentru noi, pentru fiecare în parte. Gesturile de bunătate pe care le văd făcute de cei din jur mă umplu de lumină, tot aşa cum excesele, teribilismele, răutăţile gratuite mă dor enorm. Realizez, pe zi ce trece, că nu mai am timp pentru a gândi negativ, pentru a vorbi prea mult sau pentru a mă lăuda. Cu exemplele oamenilor frumoşi din jur, cu pierderile suferite, cu cei frumoşi ce nu mai sunt, a trăi altfel decât gândind la frumuseţea lucrurilor simple, la miracolul existenţei sau la complexitatea sufletului omenesc, devine o impietate.

Nu pot să mă împac cu cele pierdute până acum, mă dor oamenii ce nu mai sunt, port în suflet amprenta şi cărarea cuvintelor lor, le simt vocea şi trăirea în mine, am senzaţia puternică, parcă de dincolo de lume, cum că fiecare pierdere pe care, inevitabil, o avem trebuie să se convertească în pietre ce se zidesc în muzica îngheţată a arhitecturii noastre sufleteşti. În treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită a noastră, a celor pierduţi şi a celor regăsiţi.