Şi tot zbor! / Ochiul şi lucrurile

Ispita se materializează prin ochi, cum suferinţa are ca poartă de intrare oglinda sufletului; lumina ochilor este, probabil, bunul la care omul ţine, inconştient, cel mai mult, după cum vederea este cea care se dă sau se redă ca un proces de maximă ofrandă pe altarul vieţii. Statuile antice au, fără excepţie, ochii acoperiţi, aplecaţi spre înlăuntrul unei altfel de lumi, iar templele lumii noastre au, din abundenţă, figura Pantocratorului a cărui gest se poate citi în registrul privirii, ochiul este cel care guvernează, tronează sau a-tot-vede.

Între lirismul unei smiorcăieli frivole şi ascuţimea tăierii tranşante, cu iz ultimativ, rolul ochiului este unul esenţial, hotărâtor, fără drept de recurs. Nu poţi lua înapoi o şăgălnicie din priviri după cum tăierea nu mai poate fi refăcută de registrul mângâierii. Nici măcar timpul, ca principal factor cicatrizant, dublat de atributele curative ale afecţiunii, manifestată de la privirea caldă şi până la mângâiere sau îmbrăţişare, nu poate face mai mult decât, prin uitare, să vindece. În nici un caz nu poate să anihileze total efectul privirii. Trec anii şi rămân, în mod inexplicabil, gustul şi senzaţia, efectul privirii ca principal aspect decizional în anumite etape ale vieţii. Şi, poate mai mult decât oricând, se justifică un alt cuvânt celebru - cu ce măsură măsori, măsura-ţi-se-va.